Când soțul meu mi-a spus: „Plătește chirie!” – Mărturia unei mame despre destrămarea familiei

— Nu pot să cred că spui asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îl țineam pe Radu, băiețelul nostru de doar șase luni, la piept. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe chipul lui. Vlad nu se uita la mine. Își freca nervos mâinile și părea că nu găsește cuvintele potrivite.

— Nu e corect să trag doar eu la jug, Irina. Dacă tot ai început să lucrezi din nou, cred că ar trebui să contribui și tu la chirie. Și la cheltuielile cu copilul. Nu mai suntem copii, a spus el, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Am simțit cum mă sufoc. De când ne-am mutat împreună, totul părea simplu: eu mă ocupam de casă și de copil, el aducea banii. Nu era o înțelegere scrisă, dar așa funcționau lucrurile la noi acasă, ca la mulți alții din România. După ce l-am născut pe Radu, am început să lucrez part-time la o florărie din cartier, ca să mai aduc un ban în casă. Nu era mult, dar mă simțeam utilă și mă ajuta să nu înnebunesc între patru pereți.

Dar acum, Vlad voia să plătesc chirie. În propria mea casă. Și să cumpăr singură scutece și lapte pentru copilul nostru. M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut.

— Vlad, tu chiar crezi că e normal ce-mi ceri? Suntem o familie! Nu suntem colegi de apartament!, am spus printre lacrimi.

El a ridicat din umeri.

— Așa fac toți. Uite la Sorin și la Camelia, fiecare își plătește partea. Nu vreau să simt că trag singur la căruță.

Nu știam dacă să râd sau să plâng. Sorin și Camelia erau prietenii noștri, dar ei nu aveau copii și fiecare avea salariu bun. La noi era altfel. Eu abia reușeam să aduc acasă 1.200 de lei pe lună, după ce plăteam bonă două zile pe săptămână ca să pot merge la muncă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum doarme liniștit și m-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea blândă, prea dispusă să las de la mine. Poate că Vlad avea dreptate și trebuia să fiu mai independentă financiar. Dar nu puteam accepta ideea de a plăti chirie în casa unde îmi cresc copilul.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat.

— Ce-ai pățit, Irina? Ai vocea stinsă.

N-am mai rezistat și i-am povestit totul. Mama a oftat adânc.

— Fata mea, eu și cu taică-tu am trecut prin multe, dar niciodată nu ne-am pus problema așa. Când ai familie, împarți totul: bune și rele. Nu-i normal ce-ți cere Vlad.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Dar Vlad nu s-a lăsat înduplecat. În zilele următoare a devenit tot mai distant. Vorbea puțin cu mine și doar despre bani sau facturi. Îl vedeam cum se uită la mine cu reproș când mă jucam cu Radu sau când găteam ciorba preferată a lui.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, am încercat din nou să vorbim.

— Vlad, te rog… hai să găsim o soluție împreună. Nu vreau să ne certăm din cauza banilor.

El a ridicat vocea:

— Soluția e simplă! Fiecare plătește partea lui! Dacă nu-ți convine, poți pleca la maică-ta!

M-a durut mai tare decât orice palmă. Am simțit cum ceva s-a rupt definitiv între noi. În zilele următoare am început să strâng bani pe ascuns și să caut variante de chirie ieftină în oraș. Nu voiam să plec, dar nici nu puteam trăi cu umilința asta.

Prietenii mei nu știau nimic. La exterior păream familia perfectă: eu cu zâmbetul pe buze la locul de joacă, Vlad serios și muncitor, Radu vesel și sănătos. Dar în sufletul meu era furtună.

Într-o zi, când Vlad a venit acasă și m-a găsit făcând bagajele, a izbucnit:

— Chiar vrei să distrugi familia pentru niște bani?

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Familia noastră s-a destrămat în clipa în care ai uitat ce înseamnă să fii partener, Vlad.

Am plecat la mama cu Radu și două valize. Primele luni au fost un coșmar: bani puțini, nopți nedormite, lacrimi ascunse sub pernă ca să nu mă vadă copilul plângând. Mama mă ajuta cât putea, dar simțeam că am eșuat ca femeie și ca mamă.

Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc. Mi-a trimis mesaje lungi despre cât de greu îi este fără noi, despre cât de mult îl costă chiria singur și cât îi lipsește Radu. Dar niciodată nu a spus „îmi pare rău”. Niciodată nu a recunoscut că a greșit.

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuiesc într-o garsonieră micuță cu Radu și lucrez full-time la florărie. Nu e ușor, dar am liniște sufletească. Am învățat că uneori trebuie să alegi demnitatea în locul compromisului.

Multe femei din jurul meu trec prin situații asemănătoare și tac de rușine sau frică. Eu nu mai tac.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă pentru că uităm ce înseamnă sprijinul reciproc? Câte femei acceptă umilința doar ca să păstreze aparențele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?