Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea unei case care ne-a rupt sufletul

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să trăiesc cu nodul ăsta în gât, cu frica asta că iar o să ne sune vecinii că e scandal la casa noastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu. Stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, și nu spunea nimic. În aer plutea mirosul de ceai rece și așteptarea unei vești proaste.

Totul a început acum doi ani, când fratele lui Sorin, Mihai, a rămas fără loc de muncă și fără casă. Era iarnă, iar mama lor ne suna aproape zilnic: „Nu-l lăsați pe Mihai pe drumuri, sunteți frați! Aveți două case, nu vă costă nimic să-l ajutați.” Am cedat presiunii și i-am propus lui Sorin să-i închiriem casa noastră din cartierul vechi, la un preț simbolic. „E familie, ce poate merge rău?” am gândit atunci, naivă.

Primele luni au fost liniștite. Mihai ne mulțumea mereu, promitea că va avea grijă de casă ca de ochii din cap. Dar încet-încet, au început să apară problemele. Vecina de vis-a-vis, tanti Lenuța, m-a oprit într-o zi la piață: „Dragă, știi că aseară a fost gălăgie mare la voi? Au venit niște băieți dubioși…” Am trecut peste, crezând că e doar o excepție.

Dar excepțiile au devenit regulă. Zilele treceau și telefoanele de la vecini se înmulțeau. „Doamnă Maria, iar e scandal la casa dumneavoastră!” sau „Au spart gardul, copiii nu mai pot ieși afară!” Într-o seară am mers neanunțați. Am găsit curtea plină de gunoaie, iar Mihai stătea cu niște prieteni la grătar și bere. Când l-am întrebat ce se întâmplă, a ridicat din umeri: „E casa mea acum, nu?”

Sorin încerca să-l apere: „E greu pentru el, lasă-l să-și revină.” Dar eu simțeam cum fiecare zi îmi tocește răbdarea. Facturile veneau neplătite, vecinii ne evitau privirea, iar mama lui Sorin mă acuza că sunt prea dură: „Nu-l mai cicăli atâta! E băiat bun!”

Într-o zi am găsit ușa de la intrare spartă. Am sunat la Mihai:
— Ce s-a întâmplat?
— Aaa… am pierdut cheia și am forțat-o puțin. O repar eu.
Dar n-a reparat nimic. Ba mai mult, a început să întârzie cu chiria. Când l-am întrebat de bani, mi-a trântit telefonul:
— Voi numai bani vreți! Nici nu vă pasă că mi-e greu!

Seara aceea a fost prima în care am plâns în hohote. Sorin s-a uitat la mine neputincios:
— Ce vrei să fac? Să-l dau afară?
— Da! Pentru liniștea noastră, da!

Dar n-a avut curaj. S-au scurs luni de zile în care Mihai a transformat casa într-un loc de petreceri și scandaluri. Vecinii au început să ne ocolească pe stradă. Copiii noștri au venit acasă plângând că nu-i mai lasă nimeni să se joace cu ceilalți.

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la poliție: „Doamnă Maria Popescu? Avem nevoie să veniți la adresa dumneavoastră. A avut loc un incident.” Inima mi-a sărit din piept. Când am ajuns acolo, Mihai era încă beat și țipa la polițiști. Casa era devastată: geamuri sparte, pereți murdari, mobila ruptă.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am strigat la el:
— Cum ai putut să faci asta? E casa noastră! Ai distrus tot!
El m-a privit cu ură:
— Voi niciodată n-ați fost familia mea! M-ați tratat mereu ca pe un străin!

Sorin a încercat să-l calmeze, dar Mihai l-a împins și a ieșit trântind ușa. Poliția l-a luat pentru tulburarea liniștii publice. A doua zi am decis: destul! Am schimbat yala și am început reparațiile.

Dar rănile nu s-au vindecat ușor. Mama lui Sorin nu ne-a mai vorbit luni întregi. La fiecare masă de familie era tăcere apăsătoare sau priviri acuzatoare. Copiii întrebau de ce unchiul Mihai nu mai vine pe la noi.

Sorin s-a închis în el. Eu mă simțeam vinovată că am insistat să-l dăm afară, dar și furioasă că toată lumea mă făcea vinovată pentru decizia luată.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, Sorin a venit lângă mine:
— Crezi că am greșit?
— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că nu mai puteam trăi așa.

Au trecut luni până când familia a început să vorbească din nou cu noi. Casa am reușit s-o reparăm cu greu și cu bani împrumutați. Dar relațiile… relațiile au rămas crăpate ca pereții după furtună.

Și acum mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul tău la liniște? Poate cineva să-mi răspundă?