„Când Părinții Tăi Nu Mai Sunt, Vei Regreta Acțiunile Tale: Rugămintea unei Soții”

Alina stătea pe marginea patului, răsucind nervos tivul rochiei sale. Îl privi pe Ionuț, care era ocupat să deruleze pe telefonul său, aparent indiferent la tensiunea din cameră. Erau căsătoriți de șase luni acum, dar umbra zilei nunții lor încă plana asupra relației lor.

„Ionuț,” începu Alina cu voce blândă, „trebuie să vorbim despre părinții tăi.”

Fața lui Ionuț se întunecă instantaneu. „Nu e nimic de discutat, Alina. Am luat decizia mea.”

„Dar sunt părinții tăi,” insistă ea. „Meritau să fie acolo în ziua noastră specială.”

Ionuț oftă și își puse telefonul jos. „Nu înțelegi. Nu m-au susținut niciodată, nici măcar o dată. Nici nu au aprobat căsătoria noastră.”

Inima Alinei se strânse pentru el. Știa că relația lui cu părinții fusese întotdeauna tensionată, dar nu putea scăpa de sentimentul că excluderea lor de la nuntă a fost o greșeală. „Știu că te-au rănit, dar să-i excluzi complet nu este soluția.”

Ionuț se ridică și se duse la fereastră, privind luminile orașului. „Nu știi cum e, Alina. Nu au fost niciodată acolo pentru mine. Nu când aveam cea mai mare nevoie de ei.”

Alina i se alătură la fereastră, punând o mână blândă pe umărul lui. „Dar dacă li se întâmplă ceva? Dacă nu vei avea niciodată șansa să îndrepți lucrurile?”

Ionuț își scutură mâna ei și se întoarse spre ea, cu ochii plini de furie și durere. „Nu am nevoie de ei în viața mea. Te am pe tine acum.”

Alina simți cum lacrimile îi umpleau ochii. Îl iubea profund pe Ionuț, dar nu putea ignora sentimentul persistent că va regreta această decizie într-o zi. „Nu vreau să ai regrete, Ionuț.”

El clătină din cap și plecă, lăsând-o pe Alina singură lângă fereastră. Își șterse lacrimile și respiră adânc. Știa că această conversație nu era încheiată, dar știa și că dacă îl va presa prea tare, lucrurile vor deveni și mai rele.

Lunile trecură și subiectul părinților lui Ionuț rămase un punct sensibil în căsnicia lor. Alina încerca să aducă vorba cu blândețe din când în când, dar Ionuț o respingea mereu. Se arunca în muncă, petrecând ore lungi la birou și venind acasă târziu în noapte.

Într-o seară, în timp ce Alina pregătea cina, telefonul sună. Răspunse, așteptându-se să fie unul dintre prietenii sau membrii familiei ei. În schimb, fu întâmpinată de o voce sumbră la celălalt capăt.

„Este Alina?” întrebă vocea.

„Da, eu sunt,” răspunse Alina, inima începând să-i bată mai repede.

„Sunt Dr. Popescu de la Spitalul Sfânta Maria. Îmi pare rău să vă informez că am vești proaste despre părinții lui Ionuț.”

Respirația Alinei se opri în gât. „Ce s-a întâmplat?”

„A fost un accident,” explică Dr. Popescu cu blândețe. „Îmi pare rău să vă informez că ambii părinți ai lui Ionuț au decedat.”

Alina simți cum camera se învârte în jurul ei în timp ce încerca să proceseze vestea. Îi mulțumi Dr. Popescu și închise telefonul, mâinile tremurându-i. Cum avea să-i spună lui Ionuț?

Când Ionuț veni acasă în acea noapte, Alina putea vedea oboseala întipărită pe fața lui. Îi luă mâna și îl conduse la canapea, așezându-se lângă el.

„Ionuț,” începu ea cu voce blândă, „am niște vești.”

El o privi cu îngrijorare. „Ce s-a întâmplat?”

Alina respiră adânc și îi strânse mâna. „A fost un accident. Părinții tăi… nu au supraviețuit.”

Fața lui Ionuț deveni palidă în timp ce o privea neîncrezător. „Nu… nu poate fi adevărat.”

Alina dădu din cap, lacrimile curgându-i pe față. „Îmi pare atât de rău, Ionuț.”

El se retrase de lângă ea și își îngropă fața în mâini, corpul tremurând de plâns. Alina îl îmbrățișă strâns, ținându-l aproape în timp ce el plângea.

În zilele ce urmară, Ionuț era o umbră a fostului său sine. Abia vorbea, abia mânca și petrecea majoritatea timpului închis în dormitorul lor. Alina făcea tot posibilul să-l sprijine, dar știa că nu putea face nimic pentru a-i alina durerea.

Într-o seară, în timp ce stăteau împreună în tăcere, Ionuț vorbi în sfârșit. „Ar fi trebuit să-i invit,” șopti el. „Ar fi trebuit să îndrept lucrurile.”

Inima Alinei se frânse pentru el în timp ce îi strângea mâna cu putere. „Nu e vina ta, Ionuț.”

Dar adânc în sufletul ei știa că el va purta acest regret pentru tot restul vieții sale.