Când mi-au spus că Ana nu e destul de frumoasă pentru mine – Povestea unei iubiri sub asediu

— Darius, tu chiar nu vezi? Ana nu e pentru tine! — vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau plini de o dezamăgire pe care nu o mai văzusem niciodată. Tata, așezat la masă, își dregea glasul, evitând să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era sus, în camera mea, probabil încercând să ignore fiecare cuvânt care răzbătea prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Militari. O adusesem acasă pentru prima dată, cu inima plină de speranță și cu gândul că familia mea o va primi cu brațele deschise. Dar nu a fost așa.

— Ce vrei să spui, mamă? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— E… nu știu cum să-ți spun… Nu e destul de frumoasă pentru tine. Tu ai putea avea pe oricine! — a continuat ea, privindu-mă ca și cum aș fi făcut cea mai mare greșeală din viața mea.

M-am ridicat brusc de la masă și am urcat scările două câte două. Ana stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile reci între ale mele.

— Îmi pare rău… — am șoptit.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru ce cred alții despre mine, Darius. Dar doare… — vocea ei era abia o adiere.

Așa a început totul. De atunci, fiecare vizită la părinți era o luptă cu priviri tăioase și remarci subtile. Prietenii mei din liceu au început să facă glume pe seama noastră. „Băi, Darius, tu chiar n-ai gust!” sau „Ce-ai pățit, frate? Ai orbit?” — râdeau ei la terasă, fără să știe cât mă dor cuvintele lor.

Ana nu era modelul clasic de frumusețe. Avea trăsături blânde, ochi mari și calzi, dar era plinuță și nu se machia niciodată. Pentru mine era tot ce-mi puteam dori: sinceră, caldă, inteligentă și mereu gata să mă asculte. Dar lumea vedea doar ce voia să vadă.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe Ana plângând în baie. Pe telefon avea deschis un mesaj anonim: „Darius merită mai mult decât o urâtă ca tine.” Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu mai pot… — mi-a spus printre suspine. — Nu vreau să fiu motivul pentru care tu suferi sau te cerți cu toată lumea.

Am strâns-o tare în brațe.

— Nu-mi pasă de nimeni altcineva. Tu ești tot ce contează pentru mine!

Dar minciuna asta mică mă ardea pe dinăuntru. Adevărul era că mă durea să văd cum oamenii pe care îi iubeam cel mai mult nu o acceptau pe Ana. Mă simțeam prins între două lumi: una în care iubirea noastră era totul și alta în care judecata celorlalți ne sufoca încet.

Am încercat să ne mutăm într-un alt cartier, să ne facem prieteni noi. Dar prejudecățile ne urmăreau peste tot. La serviciu, colegele Anei îi spuneau pe la spate: „Cum l-a prins pe Darius? Sigur are bani sau cine știe ce i-a făcut.”

Într-o zi, la aniversarea bunicii mele, am decis să nu mai ascund nimic. Am luat-o pe Ana de mână și am intrat în sufrageria plină de rude. Toți au tăcut brusc.

— Vreau să vă spun ceva! — am spus cu voce tare. — Ana este femeia pe care o iubesc și cu care vreau să-mi petrec restul vieții. Dacă nu puteți accepta asta, atunci nu mai are rost să ne vedem!

Unchiul meu Vasile a râs batjocoritor:

— Las’ că-ți trece ție dragostea asta! Să vezi când or veni copiii…

M-am uitat la Ana. Ochii ei erau plini de lacrimi, dar și de curaj.

— Poate că nu sunt frumoasă după standardele voastre — a spus ea tremurând — dar îl iubesc pe Darius și asta ar trebui să fie suficient.

A urmat o tăcere grea. Mama a ieșit din cameră fără un cuvânt. Tata s-a uitat la mine cu tristețe.

Au trecut luni până când familia mea a început să o accepte pe Ana. A fost nevoie de timp, de discuții lungi și de multe lacrimi. Dar cel mai greu a fost să mă împac eu însumi cu ideea că nu pot schimba lumea peste noapte.

Acum avem un băiețel, Vlad, care seamănă leit cu Ana: aceiași ochi mari și blânzi. Când îl privesc jucându-se în parc și văd cum oamenii încă ne analizează din priviri, mă întreb dacă va trebui și el să lupte cu prejudecățile atunci când va crește.

Uneori mă întreb: De ce ne este atât de greu să vedem frumusețea adevărată? Oare chiar contează atât de mult ce cred ceilalți despre fericirea noastră?