Când mama știe mai bine: Povestea mea despre lupta pentru familie

— Dănuț, nu vezi că nu ești în stare să ai grijă de Ioana? Lasă-mă pe mine să mă ocup!
Vocea doamnei Elena răsuna în bucătăria noastră mică din Pitești, ca un tunet care mă făcea să mă simt din nou copil, nu bărbatul care ar fi trebuit să fie stâlpul casei. Ioana, soția mea, stătea între noi cu ochii în pământ, frământându-și mâinile.

Nu era prima dată când soacra mea intervenea în viața noastră, dar în seara aceea, după ce am venit obosit de la muncă și am găsit-o pe Elena mutând mobila din sufragerie „ca să fie mai bine pentru copil”, am simțit că nu mai pot.

— Mamă, te rog… încerca Ioana să spună ceva, dar vocea ei era firavă, aproape stinsă.
— Nu te băga tu, Ioana! Eu știu cel mai bine ce e bine pentru voi!

M-am ridicat brusc de la masă.
— Doamnă Elena, cu tot respectul, dar e casa noastră! Nu puteți decide dumneavoastră totul!
Ea m-a privit cu o privire rece, tăioasă.
— Dacă nu eram eu, nici nu aveați ce pune pe masă! Să nu uiți asta, Dănuț!

Adevărul era că ne ajutase mult la început. Când Ioana a rămas însărcinată, eu abia găsisem un job la o firmă de construcții. Salariul era mic, chiria mare. Doamna Elena a venit cu bani, cu mâncare, cu sfaturi. Dar odată cu ajutorul ei au venit și regulile: ce să mâncăm, cum să dormim, ce culoare să aibă perdelele din camera copilului.

La început am tăcut. Am zis că e normal, că vrea doar binele nostru. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am loc în propria casă. Seara mă uitam la Ioana și vedeam cât de obosită e. Îi spuneam:
— Ioana, trebuie să-i spui mamei tale să ne lase în pace.
Ea ofta și îmi răspundea:
— Nu pot… dacă se supără? Știi cum e ea…

Așa au trecut luni întregi. Fiecare decizie era o luptă. Când am vrut să cumpărăm un pătuț pentru copil, doamna Elena a venit cu unul vechi de la o verișoară din sat. „E mai bun decât toate prostiile astea moderne!” Când am vrut să mergem la mare doar noi doi, a venit și ea „ca să ne ajute”.

Într-o seară, după ce copilul plânsese ore întregi și eu încercam să-l liniștesc, doamna Elena a intrat val-vârtej în cameră:
— Lasă-l jos! Nu știi nici măcar să-ți ții copilul în brațe!
Mi-a smuls băiatul din brațe și l-a legănat ea. M-am simțit inutil. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil.

A doua zi am încercat să vorbesc serios cu Ioana:
— Nu mai pot! Ori pleacă mama ta, ori plec eu!
Ea s-a uitat la mine speriată:
— Dănuț, nu poți să-mi ceri asta… E mama mea! Nu pot s-o dau afară!

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Lucram peste program doar ca să evit certurile. Prietenii mei mă întrebau ce se întâmplă cu mine. Le spuneam că sunt obosit, dar adevărul era că mă simțeam strivit între două femei pe care le iubeam fiecare în felul ei – una ca mamă a copilului meu, alta ca femeia care mi-a dat-o pe Ioana.

Într-o zi am primit un telefon de la mama mea:
— Dănuț, ce faci? Nu te mai vedem deloc… Ești bine?
Am izbucnit:
— Nu mai pot, mamă! Parcă nu mai sunt bărbat în casa mea! Totul decide soacra… Ioana nu zice nimic…
Mama a tăcut o clipă și apoi mi-a spus:
— Dacă nu pui piciorul în prag acum, o să regreți toată viața. Femeile astea două te vor sfâșia dacă nu le arăți cine ești tu cu adevărat!

Am decis atunci că trebuie să fac ceva. Am vorbit cu un psiholog – domnul Popescu – care mi-a spus clar: „Trebuie să vă găsiți curajul să vă impuneți limitele. Altfel veți pierde tot.”

Într-o seară am venit acasă hotărât. Am găsit-o pe doamna Elena certându-l pe băiat că a vărsat laptele pe covor. M-am apropiat calm și i-am spus:
— Doamnă Elena, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut pentru noi. Dar de azi înainte vreau ca deciziile legate de copil și de casă să le luăm doar eu și Ioana. Vă rog să ne respectați familia!
Ea a izbucnit:
— Cum îndrăznești? După tot ce am făcut pentru voi? Să nu uiți că fără mine n-ați fi ajuns nicăieri!
Ioana plângea în tăcere. Eu am rămas ferm:
— Vreau ca soția mea să fie fericită lângă mine, nu între noi două! Dacă nu puteți accepta asta… va trebui să vă găsiți alt loc unde să stați.

A fost scandal mare. Trei zile nu mi-a vorbit nimeni în casă. Dar apoi Ioana a venit la mine și m-a îmbrățișat:
— Îmi pare rău că n-am avut curaj până acum… Mi-e frică s-o rănesc pe mama, dar mi-e teamă și să te pierd pe tine… Ce facem?
Am strâns-o tare în brațe:
— Facem ce trebuie pentru noi doi și pentru copilul nostru. Restul… se va rezolva cumva.

Doamna Elena s-a mutat la sora ei după câteva zile. Relația noastră s-a schimbat – nu a fost ușor, au fost multe lacrimi și discuții grele. Dar încet-încet am început să fim din nou o familie adevărată.

Uneori mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Câți bărbați sau femei au curajul să spună „Ajunge!” când părinții devin prea prezenți? Oare chiar știm unde se termină grija și începe controlul?