Când mama-soacră a întrebat: „Facem credit?” – iar eu eram invizibilă

— Irina, tu ce părere ai? — a întrebat mama-soacră, dar ochii ei nu m-au căutat nicio clipă. Stăteam la masa din bucătăria lor, cu fața de masă veche, cu margini brodate de mâna ei, și simțeam cum fiecare fir de praf din aer mă apasă pe piept. Radu, soțul meu, se uita la telefon, absent. Tata-socru își sorbea cafeaua, iar eu eram acolo doar cu trupul. În mintea lor, eram invizibilă.

Totul a început frumos. Eram tânără, îndrăgostită până peste cap de Radu, băiatul acela liniștit din facultate care părea să mă asculte cu adevărat. După nuntă, am acceptat să ne mutăm la părinții lui „doar pentru câteva luni”, până strângem bani pentru avans la un apartament. Nu mi-am imaginat niciodată că acele luni vor deveni ani și că fiecare zi va fi o luptă pentru un colț de intimitate și pentru dreptul de a decide ceva în propria mea viață.

La început, am încercat să mă fac plăcută. Am ajutat la gătit, am spălat vasele, am mers la piață cu mama-soacră, doamna Mariana. Îmi spunea mereu: „Lasă, Irina, nu te obosi, nu știi tu cum îi place lui Radu mâncarea.” Sau: „Nu pune tu rufele la uscat, că nu le aranjezi cum trebuie.” M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Radu nu vedea nimic greșit. „Așa e mama, nu te supăra”, îmi spunea seara, când îi povesteam printre lacrimi.

Timpul trecea și fiecare zi era o repetiție a aceleiași piese: eu încercam să mă fac utilă, să fiu acceptată, iar ei mă ignorau sau mă corectau la fiecare pas. Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar atunci a început adevărata bătălie.

— Nu ridica nimic greu! — striga mama-soacră din prag.
— Nu mânca aia, nu e bună pentru copil! — completa tata-socru.
— Nu te duce singură la doctor! O să vin eu cu tine!

Eram sufocată de grija lor, dar nu era grija pentru mine, ci pentru copilul „lor”. Simțeam că nu mai am aer. Radu era prins între două lumi și mereu alegea tăcerea.

Apoi a venit discuția despre credit. Era o seară ploioasă de noiembrie. Stăteam toți patru la masă și mama-soacră a spus:

— Ne-am gândit să luăm un credit mare pe casă. Să renovăm mansarda și să facem două apartamente. Unul pentru noi, unul pentru voi. Ce ziceți?

Radu a ridicat din umeri:
— Da’ nu știu…

Eu am încercat să spun ceva:
— Dar dacă nu ne permitem rata? Dacă vreau să ne mutăm altundeva?

Mama-soacră nici nu s-a uitat la mine:
— Las’ că știm noi mai bine. Tu ai serviciu stabil? Radu are? Ne descurcăm.

Atunci am simțit că nu exist. Cuvintele mele pluteau în aer și nimeni nu le prindea. Am privit spre Radu — ochii lui fugeau de ai mei.

În acea noapte am plâns în baie, cu mâna la gură să nu mă audă nimeni. M-am întrebat: „Oare chiar sunt atât de nesemnificativă? De ce nu pot avea un cuvânt de spus despre viața mea?”

Au urmat săptămâni de discuții tensionate. Mama-soacră făcea planuri cu arhitectul, tata-socru calcula ratele la bancă, iar eu eram tot mai mică în colțul meu. Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, eu nu vreau să trăiesc toată viața aici! Vreau să avem casa noastră!

El a oftat:
— Irina, e mai simplu așa… Nu vezi ce greu e să găsești ceva pe piață? Și mama vrea doar binele nostru.

— Dar eu? Eu ce vreau?

Nu mi-a răspuns.

Când s-au dus la bancă să depună actele pentru credit, mi-au cerut doar semnătura. Atât. Niciun cuvânt despre ce simt sau ce îmi doresc. Am refuzat să semnez. A fost primul meu „nu” rostit tare în acea casă.

A urmat furtuna. Mama-soacră a țipat:
— Cum adică nu semnezi? Tu nu vrei binele copilului tău? Vrei să stăm toți ca sardelele?

Tata-socru a trântit ușa:
— Așa ceva n-am pomenit! Femeie fără respect!

Radu s-a retras în camera noastră și nu a spus nimic zile întregi.

Am început să mă simt tot mai singură. M-am dus la mama mea într-o zi de sâmbătă, cu copilul de mână și ochii umflați de plâns.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai sunt eu…

Ea m-a strâns în brațe:
— Irina, tu contezi! Hai acasă!

Am plecat atunci fără să mă uit înapoi. Au urmat luni grele: divorțul, mutarea, privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri. Dar am început să respir din nou. Să mă regăsesc.

Uneori încă mă trezesc noaptea și aud vocea mamei-soacre: „Las’ că știm noi mai bine.” Mă întreb dacă voi putea vreodată să am încredere într-o familie extinsă sau dacă rana invizibilității se va vindeca vreodată.

Poate că nu sunt singura care s-a simțit invizibilă într-o casă plină de oameni. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești curajul să spui „nu” când toți ceilalți spun „da”?