Când liniștea de weekend e spulberată de soacră: Povestea unei alegeri între mine și familie

— Nu pot să cred, Sorina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă!
Vocea doamnei Viorica răsuna din bucătărie ca un clopot spart, iar eu, cu lingura în mână, simțeam cum mi se strânge stomacul. Era sâmbătă dimineața, ora 8:30, și planul meu era să dorm până târziu, să citesc o carte și să beau cafeaua pe balcon. Dar telefonul primit la 7:15 a schimbat totul: „Sorina, vin pe la voi, trebuie să facem curat general că vine Paștele!”

Nu apucasem nici măcar să protestez. Soțul meu, Mihai, a ridicat din umeri: „E mama, ce vrei să fac?” Și-a tras plapuma peste cap și a adormit la loc. Eu am rămas cu ochii în tavan, simțind cum fiecare plan se topește ca untul pe tigaie.

Când a intrat pe ușă, doamna Viorica a început inspecția: „Ce-i cu praful ăsta pe mobilă? Și perdelele astea nu le-ai spălat de când era Ilinca mică?” Ilinca are șase ani. Am zâmbit strâmb și am început să strâng jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

— Sorina, nu te supăra, dar dacă nu te ocupi tu de casă, cine s-o facă? Mihai muncește mult, are nevoie de liniște.
Am simțit cum îmi crește pulsul. M-am uitat la Mihai, care stătea cu ochii în telefon pe canapea.

— Mihai, poate mă ajuți și tu cu ceva! am spus printre dinți.
— Lasă-l pe Mihai, dragă, el e bărbat! Tu ești gospodina casei.
Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am lăsat mopul jos și am ieșit pe balcon.

M-am uitat la blocurile gri din jur și am simțit că mă sufoc. De când m-am măritat cu Mihai, viața mea părea o piesă de teatru în care rolurile erau deja scrise: eu gospodina perfectă, el bărbatul obosit, mama lui judecătorul suprem. Dar eu? Eu unde eram?

Am intrat înapoi în sufragerie și am găsit-o pe doamna Viorica dându-i indicații Ilincăi cum să-și aranjeze păpușile. M-am apropiat încet:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos… weekendul ăsta voiam să mă odihnesc. Am avut o săptămână grea la serviciu.
— Toți avem greutăți, Sorina! Dar casa trebuie să fie lună. Așa am fost eu crescută.
— Dar nu suntem la țară! am izbucnit fără să vreau. Eu lucrez opt ore pe zi, vin acasă și mă ocup de copil… Nu pot mereu să fiu perfectă!

A urmat o tăcere grea. Mihai s-a ridicat încet de pe canapea.
— Mamă… poate ar trebui să o lăsăm pe Sorina să se odihnească azi.
— Nu-mi vine să cred că vorbești așa! Pentru asta te-am crescut eu? Să-ți lași casa de izbeliște?

Ilinca s-a uitat speriată la noi. Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus în dormitor și am tras ușa după mine.

Am plâns în pernă câteva minute bune. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus: „Să nu te lași călcată în picioare!” Dar cum să nu mă las când toată lumea așteaptă ca eu să fiu liantul? Dacă spun ceva, sunt nerecunoscătoare. Dacă tac, mă pierd pe mine.

După o vreme, Mihai a intrat încet:
— Sorina… îmi pare rău. Știu că mama exagerează uneori. Dar nu vreau scandal…
— Și eu ce fac? Tot eu cedez? Tot eu trebuie să fiu bună?
— Hai… hai să mergem la ai tăi weekendul viitor. Promit că nu mai las pe nimeni să-ți strice planurile.

Am ieșit împreună din cameră. Doamna Viorica stătea cu Ilinca și îi făcea codițe.
— Sorina… dacă vrei să te odihnești, du-te! Eu termin aici cu Ilinca.

Am simțit un nod în gât. Poate că nici ea nu știe altfel. Poate că și ea a fost cândva ca mine — prinsă între dorința de a fi acceptată și nevoia de a fi ea însăși.

Am ieșit din casă și m-am plimbat prin parc o oră. Am privit copiii jucându-se și mamele obosite pe bănci. Toate păreau prinse în același carusel al compromisurilor.

Când m-am întors acasă, era liniște. Doamna Viorica plecase. Mihai făcea clătite cu Ilinca în bucătărie.

M-am așezat la masă și am privit spre fereastră. Oare cât timp mai trebuie să treacă până când femeile ca mine vor putea spune „nu” fără teamă? Oare chiar trebuie mereu să alegem între noi și familie? Voi ce ați face în locul meu?