Când Florile Dor: Povestea Unei Iubiri Frânte

— Ioana, ți-am adus ceva. Vocea lui Vlad răsuna ciudat în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Îmi întindea un buchet de trandafiri roșii, atât de proaspeți încât păreau pictați. Am rămas cu mâna întinsă, neștiind dacă să-i iau sau să-l întreb ce-a făcut. Nu era ziua mea, nu era aniversarea noastră, nu era nici măcar vreo sărbătoare. Vlad nu-mi adusese flori nici la nuntă, nici la nașterea lui Radu, nici măcar când am terminat facultatea. Și totuși, acum, după 14 ani de căsnicie, îmi aducea flori.

— Mulțumesc… am murmurat, simțind un nod în gât. El m-a sărutat pe frunte și a dispărut în baie. Am rămas cu florile în mână, mirosindu-le parfumul dulceag, aproape sufocant. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc, dacă nu ar trebui să mă bucur. Dar ceva nu era în regulă.

A doua zi, Vlad a venit cu lalele galbene. A treia zi, cu frezii. În fiecare dimineață, un alt buchet. Radu, băiatul nostru de 10 ani, a început să râdă:

— Tata s-a îndrăgostit din nou de tine!

Am zâmbit forțat și am pus florile într-o vază. Dar în sufletul meu creștea o neliniște pe care nu puteam s-o ignor. Vlad era mai atent ca niciodată: gătea cina, mă întreba cum mi-a fost ziua, îmi făcea complimente stângace. Dar ochii lui evitau ai mei.

Într-o seară, când Radu dormea deja, am încercat să-l privesc direct:

— Vlad… ce se întâmplă cu tine?

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit:

— Nimic, pur și simplu… vreau să fiu mai bun cu tine.

Am vrut să-l cred. Am vrut să cred că oamenii se pot schimba peste noapte, că poate a realizat cât de mult m-a rănit cu indiferența lui ani la rând. Dar nu puteam uita toate serile când venea târziu acasă, mirosind a parfum străin și a vin ieftin.

Într-o dimineață de sâmbătă, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine. Să nu uiți de promisiunea ta.” Semnat: „M.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat pe marginea patului minute întregi, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la Vlad cum dormea liniștit lângă mine și am simțit o furie mocnită.

Când s-a trezit, i-am pus telefonul pe masă.

— Cine e M?

A încremenit. Pentru prima dată după mult timp, m-a privit direct în ochi.

— Ioana… nu voiam să afli așa…

— Cum? Că mă minți? Că mă trădezi? Că florile astea sunt doar o acoperire pentru vinovăția ta?

A tăcut. Am început să plâng fără zgomot, lacrimile curgându-mi pe obraji ca o ploaie rece de toamnă.

— Nu știu ce să spun… Nu mai știu cine sunt… Nu mai știu ce vreau…

Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe străzile pustii ale cartierului nostru și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea rece? Prea ocupată cu serviciul și copilul? Sau poate el n-a știut niciodată ce vrea cu adevărat?

Seara târziu m-am întors acasă. Vlad stătea la masă cu capul în mâini. Radu dormea deja. M-am așezat în fața lui.

— Vlad, trebuie să alegi. Nu pot trăi cu jumătăți de adevăr.

A dat din cap încet.

— Ioana… nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot renunța la ea… E altceva decât ce avem noi… E pasiune, e nebunie… Cu tine e liniște, e familie… Dar cu ea simt că trăiesc din nou.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum poți să alegi între liniște și pasiune? Între familie și dorință? Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile blocurilor din jur și ascultând sunetele orașului care nu doarme niciodată.

A doua zi am început să strâng lucrurile lui Vlad într-o valiză veche. El a privit totul fără să spună nimic. Radu a venit în cameră și m-a întrebat:

— Mama, tata pleacă?

L-am luat în brațe și i-am spus:

— Da, puiule. Dar noi doi rămânem împreună.

Când Vlad a ieșit pe ușă cu valiza în mână și ochii roșii de plâns, am simțit că o parte din mine moare odată cu el. Dar știam că nu pot trăi într-o minciună doar pentru aparențe sau pentru copil.

Au trecut luni de atunci. Florile din vaza de pe masă s-au ofilit demult. Radu mă întreabă uneori dacă tata se va întoarce. Eu îi spun că uneori oamenii trebuie să plece ca să-și găsească drumul.

Merg la serviciu ca un robot, gătesc cina pentru doi și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase. Prietenele mă sună și mă întreabă dacă sunt bine. Le spun că sunt puternică, dar noaptea plâng în pernă ca un copil speriat.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi acceptăm flori ca pe niște pansamente peste răni adânci? Și cât timp putem merge mai departe fără adevăr?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că uneori trebuie doar să ai curajul să spui „ajunge”. Dar oare chiar putem ierta vreodată trădarea? Sau doar ne obișnuim cu golul lăsat în urmă?