Când dragostea se stinge: Povestea mea după 33 de ani de căsnicie

— Plec. Nu mai pot. Am nevoie de altceva, de cineva care să mă facă să simt că trăiesc, a spus Viorel, cu vocea tremurândă, dar cu ochii reci ca piatra. Era seara târziu, iar lumina slabă din bucătărie îi arunca umbre ciudate pe față. M-am uitat la el fără să clipesc, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Nu am spus nimic. Nici nu am plâns. Doar am simțit cum o greutate imensă mi se ridică de pe piept.

După 33 de ani împreună, Viorel a ales să plece pentru o fată cu douăzeci de ani mai tânără. Nu a fost o surpriză. De ani buni ne înstrăinaserăm, fiecare trăind în lumea lui, vorbind doar despre facturi, copii și ce mai trebuie cumpărat de la piață. Cândva, eram doi tineri visători: eu, Lidia, studentă la Litere, el, proaspăt inginer la uzina din oraș. Ne-am căsătorit devreme, la 22 și 26 de ani, cu promisiunea că vom construi împreună o viață frumoasă.

Anii au trecut între rate la bancă, nopți nedormite cu copiii mici — Andreea și Radu — și zile în care abia apucam să ne vedem la cină. Viorel venea tot mai târziu acasă, mereu obosit sau preocupat. La început îl întrebam ce are, încercam să-l ascult, să-l încurajez. Dar răspunsurile lui erau tot mai scurte: „Nimic”, „Lasă-mă”, „Nu vreau să vorbesc acum”.

Într-o zi, l-am auzit vorbind la telefon în șoaptă. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu am vrut să cred că ar putea fi altcineva. Dar în adâncul sufletului știam. Începusem să mă uit în oglindă și să-mi văd ridurile, părul încărunțit la tâmple, kilogramele adunate după două sarcini și ani de stres. Mă simțeam invizibilă.

— Lidia, tu nu vezi că nu mai suntem fericiți? mi-a spus într-o seară, când copiii erau plecați la facultate.
— Poate că nu mai suntem, dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm totul la gunoi! am răspuns eu, cu vocea spartă.
— Eu nu mai pot. Vreau să încerc altceva. Să simt că trăiesc din nou.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat. Andreea m-a sunat plângând când a aflat:
— Mamă, cum poți fi atât de calmă? Cum poți să nu plângi?
— Nu știu, draga mea. Poate pentru că am plâns destul în ultimii ani fără ca voi să vedeți.

Radu a venit acasă și a trântit ușa:
— Tata e un laș! Cum poate să ne facă asta?
— Nu e vina voastră, i-am spus. Și nici numai a lui. Poate că am greșit amândoi.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Vecinele șușoteau pe la colțuri:
— Ai auzit? Viorel a plecat cu una tinerică…
— Săraca Lidia…

Am ieșit pe balcon într-o dimineață și am privit orașul: blocurile cenușii, copiii care mergeau la școală cu ghiozdane prea grele pentru umerii lor mici, bătrânii care își târau pașii spre piață. M-am întrebat: câte femei ca mine trăiesc vieți pe jumătate doar din frica de singurătate?

Într-o seară m-a sunat mama:
— Lidia, tu ești bine?
— Da, mamă. Sunt bine. Chiar sunt.
— Nu vrei să vii la țară câteva zile? Să-ți mai limpezești gândurile.

Am acceptat. În trenul spre satul copilăriei mele am simțit pentru prima dată după mult timp o liniște ciudată. Nu era fericire, dar nici durere. Era… eliberare.

La țară am stat pe prispa casei bătrânești și am ascultat greierii noaptea. Mama cosea în grădină și îmi povestea despre vecini:
— Știi că tanti Maria a rămas văduvă? Dar uite-o cât e de veselă acum! S-a apucat de pictat icoane.

Am zâmbit amar:
— Poate ar trebui și eu să-mi găsesc ceva nou…

După o săptămână m-am întors acasă hotărâtă să nu mă las doborâtă. Am început să citesc din nou — cărțile mele preferate stătuseră prăfuite pe rafturi ani întregi. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. La început mi-a fost teamă: eram cea mai în vârstă dintre cursanți, dar profesoara, doamna Ionescu, m-a încurajat:
— Lidia, ai o sensibilitate aparte! Nu te subestima.

Încet-încet am început să mă simt din nou vie. Andreea mă suna des:
— Mamă, sunt mândră de tine! Poate vii la mine la București într-un weekend?

Radu a venit cu iubita lui la masă duminica:
— Ești bine? Ai nevoie de ceva?
— Sunt bine, dragul meu. Chiar sunt.

Viorel nu m-a mai sunat decât o dată:
— Sper că nu mă urăști…
— Nu te urăsc. Îți doresc să fii fericit.

Uneori mă trezesc noaptea și mă gândesc la toți anii pierduți în tăcere și compromisuri. Dar nu regret nimic. Fără acei ani nu aș fi fost cine sunt azi.

Merg pe stradă și văd femei ca mine — cu privirea obosită, dar cu o lumină ascunsă în ochi. Mă întreb: câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”, să ne alegem pe noi însene înainte ca viața să ne strivească?

Poate că singurătatea nu e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Poate e doar începutul unei alte povești…

Oare câte femei își găsesc libertatea abia după ce pierd tot ce credeau că le definește? Și câți dintre noi avem curajul să ne reinventăm când totul pare pierdut?