Când Dragostea Se Stinge: Povestea Irinei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea și butona telecomanda ca și cum n-aș fi existat.

A ridicat privirea spre mine, mirat, de parcă nu înțelegea ce spun. Poate chiar nu înțelegea. Poate că niciodată nu m-a ascultat cu adevărat. În ochii lui era oboseală, dar și o urmă de iritare.

— Ce-ai pățit iar? Nu poți să lași discuțiile astea pentru altă dată? Sunt obosit, Irina.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Nu era prima oară când încercam să vorbim despre noi, dar de fiecare dată mă loveam de același zid. Am simțit că nu mai am aer. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă în spatele meu.

Afară era frig, dar nu-mi păsa. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului. M-am întrebat când s-a stins dragostea. Poate atunci când am început să mă simt invizibilă în propria casă. Poate când am încetat să-i mai povestesc ce simt sau ce visez. Sau poate când am început să-mi doresc să nu mai vină acasă.

Cândva, Vlad era totul pentru mine. Ne-am cunoscut la facultate, la o petrecere unde râdeam amândoi de glumele proaste ale prietenilor. Era atent, galant, mă făcea să mă simt specială. Îmi aducea flori fără motiv și îmi scria bilețele pe frigider: „Te iubesc!”

Dar anii au trecut și grijile s-au adunat. Rate la bancă, copilul bolnav, serviciul care mă storcea de energie. Vlad a început să stea tot mai mult peste program. Eu am rămas singură cu Mara, fetița noastră, și cu toate problemele casei. Încet-încet, ne-am transformat în doi străini care împart aceeași adresă.

Primul semn că nu-l mai iubeam a fost indiferența. Nu mă mai interesa dacă întârzie sau dacă uită să-mi spună „noapte bună”. Nu mă mai durea nici măcar când ridica tonul la mine. Pur și simplu nu mai simțeam nimic.

Al doilea semn a fost lipsa dorinței de a petrece timp împreună. Când Mara mergea la bunici, preferam să citesc sau să ies cu prietenele decât să stau cu Vlad. Îmi găseam mereu scuze: „Am de lucru”, „Sunt obosită”, „Mă doare capul”.

Al treilea semn a fost că am început să visez la altceva. La o viață în care să fiu văzută și iubită din nou. La cineva care să mă asculte fără să se uite la telefon sau la televizor.

Într-o zi, la serviciu, l-am cunoscut pe Radu. Era noul nostru coleg de la marketing. Avea un zâmbet cald și știa să asculte. M-a întrebat într-o pauză dacă sunt fericită. Am râs amar:

— Cine mai e fericit în ziua de azi?

— Eu cred că merităm să fim, mi-a spus el privindu-mă drept în ochi.

M-am simțit vinovată pentru felul în care îmi bătea inima când îl vedeam pe Radu. Dar nu era vorba despre el, ci despre mine. Despre cât de mult mi-am dorit să fiu văzută din nou ca femeie, nu doar ca mamă sau gospodină.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, tu mă mai iubești?

A oftat și s-a uitat la mine ca la un copil care pune întrebări stupide.

— Ce întrebare e asta? Suntem împreună, avem un copil… Ce vrei mai mult?

— Vreau să știu dacă mă mai vezi. Dacă-ți mai pasă de mine.

A dat din umeri:

— Ai prea mult timp liber dacă te gândești la prostii din astea.

Atunci am știut că nu mai e nimic de salvat.

Am început să dormim în camere separate „ca să nu-l deranjez pe Vlad când mă trezesc devreme”. Mara a observat schimbarea și m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu și tati vă certați?

Mi-au dat lacrimile. Am strâns-o în brațe și i-am promis că orice s-ar întâmpla, ea va fi mereu iubită.

Mama mea m-a certat când i-am spus că vreau să divorțez:

— Irina, gândește-te la copil! Toți bărbații sunt la fel după câțiva ani! Nu poți să arunci totul la gunoi pentru niște mofturi!

Dar eu știam că nu e moft. Era sufletul meu care nu mai putea respira.

Am găsit curajul într-o dimineață ploioasă de martie. I-am spus lui Vlad că vreau să ne despărțim. A tăcut mult timp, apoi a spus doar atât:

— Faci ce vrei.

Nu m-a întrebat de ce. Nu m-a rugat să rămân. Poate că nici el nu mă mai iubea demult.

Au urmat luni grele: avocați, mutatul din casă, Mara plângând că vrea „familia înapoi”. Am plâns nopți întregi și m-am întrebat dacă am făcut bine.

Dar într-o zi m-am trezit și am simțit liniște. Pentru prima dată după ani de zile, eram eu însămi.

Nu știu dacă dragostea poate dura o viață sau dacă suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții pe drum. Dar știu sigur că merităm să fim văzuți și iubiți cu adevărat.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte au curajul să spună „nu mai pot”? Voi ce ați face dacă ați simți că dragostea s-a stins?