Când dragostea se frânge: Povestea mea despre curaj și renaștere

— Nu vreau să mai aud nimic despre copilul ăsta! a urlat Vlad, trântind ușa de la bucătărie cu o forță care a făcut să vibreze geamurile. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând și inima bătându-mi nebunește. Mama lui, doamna Stancu, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea rece ca gheața. — Ți-am spus de la început, Irina, familia noastră nu are nevoie de probleme. Dacă nu e sănătos, mai bine… mai bine să nu-l aduci pe lume.

Cuvintele ei mi-au sfâșiat sufletul. Eram însărcinată în șase luni și tocmai primisem vestea că băiețelul meu avea o malformație cardiacă gravă. Doctorul mi-a explicat calm, dar vocea lui părea să vină de undeva de departe: „Va avea nevoie de operație imediat după naștere. Nu va fi ușor.”

Mă uitam la Vlad, bărbatul pe care îl iubisem cu toată ființa mea, sperând să găsesc în ochii lui măcar o urmă de compasiune. Dar el se uita pe fereastră, evitând privirea mea. — Nu vreau să-mi stric viața pentru un copil bolnav, a spus încet, aproape șoptit.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. M-am retras în camera noastră, încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam cum ne-am cunoscut la facultate, cum ne-am îndrăgostit nebunește și cum am crezut că nimic nu ne poate despărți. Ne-am căsătorit tineri, cu vise mari și promisiuni de fericire veșnică. Dar viața nu ține cont de promisiuni.

În zilele care au urmat, Vlad a devenit tot mai distant. Venea târziu acasă, nu mă întreba niciodată cum mă simt și evita orice discuție despre copil. Doamna Stancu îmi făcea viața un calvar: „Ești egoistă dacă vrei să aduci pe lume un copil suferind. Te gândești doar la tine!”

Singura mea alinare era mama mea, care venea uneori din satul nostru din Buzău să mă ajute. — Irina, tu ești mama lui. Numai tu poți decide ce e mai bine pentru el. Să nu lași pe nimeni să te facă să te simți vinovată pentru că-l iubești.

Într-o noapte, după o ceartă cruntă cu Vlad — care îmi spusese că dacă nu renunț la sarcină va pleca — am ieșit pe balcon și am privit Bucureștiul luminat. Am plâns în hohote, simțind că nu mai am aer. M-am întrebat dacă sunt destul de puternică să cresc singură un copil bolnav. Dacă voi avea bani pentru operație. Dacă voi putea să-l văd suferind.

A doua zi dimineață, Vlad nu mai era acasă. Pe masă era un bilet: „Nu pot să fac asta. Îmi pare rău.”

Am rămas singură cu spaimele mele și cu burtica ce creștea zi de zi. Doamna Stancu a venit furioasă: — Să nu te gândești că vei primi vreun ajutor de la noi! Ai distrus familia asta!

Am început să caut informații despre boala copilului meu. Am vorbit cu medici, am intrat pe forumuri, am citit povești ale altor mame care trecuseră prin același coșmar. Am găsit o asociație care ajuta copiii cu malformații cardiace și m-am înscris la ei. Acolo am cunoscut-o pe Alina, o mamă singură ca mine, care mi-a spus: — Nu ești singură, Irina. Știu cum e să simți că totul se prăbușește peste tine. Dar copiii noștri merită tot efortul din lume.

Cu ajutorul Alinei și al voluntarilor din asociație am început să strâng bani pentru operație. Am vândut verigheta, am dat anunțuri pe Facebook, am mers la biserici și am cerut ajutorul preotului din cartier. Mama mea a vândut două vaci ca să mă ajute.

Când a venit ziua nașterii, eram înspăimântată și singură în salonul rece al spitalului Filantropia. Am născut un băiețel mic și palid, pe care l-am numit Rareș. L-au dus imediat la terapie intensivă. L-am văzut abia după două zile, cu tuburi și fire peste tot. Am simțit că mi se rupe sufletul.

Operația a fost programată la o săptămână după naștere. În noaptea dinaintea intervenției am stat lângă incubator și i-am vorbit încet: — Rareș, mami te iubește mai mult decât orice pe lume. Să fii puternic, puiule.

Operația a durat opt ore. Am stat pe hol cu Alina și mama mea, rugându-ne la fiecare minut să primesc o veste bună. Când doctorul a ieșit și mi-a spus: „A trecut cu bine”, am izbucnit în plâns.

Au urmat luni grele de recuperare, nopți nedormite și griji fără sfârșit. Vlad nu m-a sunat niciodată. Doamna Stancu a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită acum.”

Dar Rareș a crescut încet-încet, iar zâmbetul lui mi-a dat puterea să merg mai departe. Am găsit un job part-time la o librărie și am început să reconstruiesc totul de la zero.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales să-l păstrez pe Rareș cu orice preț. Dar când îl văd alergând prin parc și râzând cu poftă, știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare câte femei sunt forțate să aleagă între dragoste și propriul copil? Câte dintre noi găsim curajul să ne ridicăm când totul pare pierdut? Aștept să-mi spuneți povestea voastră.