Când dragostea doare: Povestea mea cu Ana și judecata lumii

— Vlad, tu chiar nu vezi? Toată lumea vorbește! Ce găsești la fata asta? Nu vezi cum arată?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mă uitam la ea, cu pumnii strânși sub masă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Aveam douăzeci și opt de ani și, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot să-mi apăr alegerile în fața propriei familii.

Ana era tot ce-mi dorisem vreodată: blândă, inteligentă, cu un zâmbet care-mi lumina zilele cele mai negre. Dar nu era genul de fată pe care mama sau sora mea ar fi vrut-o pentru mine. Nu era slabă ca un manechin, nu avea părul lung și mătăsos, nu purta haine scumpe. Avea ochii mari și sinceri, obrajii rotunzi și râdea zgomotos, fără să-i pese cine o aude.

— Mamă, te rog… Ana mă face fericit. Nu contează ce spun ceilalți.

— Cum să nu conteze? Oamenii râd de tine pe la spate! Sora-ta mi-a zis că deja s-au făcut glume la serviciu. Că tu, băiat frumos, ai găsit o fată… așa…

Nu a terminat fraza. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece de februarie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmarul ăsta.

Când am cunoscut-o pe Ana, la un curs de fotografie, nici nu mi-am dat seama cât de mult avea să-mi schimbe viața. Era singura care nu se temea să pună întrebări stupide și râdea de fiecare dată când greșea ceva la aparat. După cursuri mergeam împreună la ceainărie și vorbeam ore întregi despre filme vechi și poezie. Nu mi-a trebuit mult să mă îndrăgostesc.

Prima dată când am adus-o acasă, tata a fost singurul care a zâmbit sincer.

— Bine ai venit, Ana! Să știi că Vlad nu aduce pe oricine aici.

Mama însă a privit-o de sus până jos, cu ochii aceia critici pe care îi știam prea bine.

— Ești din București? a întrebat sec.

Ana a zâmbit timid:

— Nu, din Ploiești. Dar stau aici de câțiva ani.

— Aha…

Apoi a urmat tăcerea aceea apăsătoare, în care fiecare gest era analizat. După ce Ana a plecat, mama a început:

— Vlad, tu chiar nu vezi? Fata asta nu e pentru tine. O să râdă lumea de voi!

Am crezut că va trece. Că familia mea o va cunoaște mai bine și o va accepta. Dar n-a fost așa. Sora mea, Camelia, a început să facă glume răutăcioase la fiecare masă în familie:

— Vlad, ai grijă să nu te pierzi prin supermarket cu Ana… să nu te confunde lumea cu fratele ei mai mic!

Ana încerca să râdă, dar îi vedeam ochii umezi după fiecare astfel de remarcă. Într-o seară, când am ajuns acasă la ea, am găsit-o plângând pe canapea.

— Vlad… poate au dreptate. Poate nu sunt destul de bună pentru tine.

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Nu-i lăsa să-ți spună cine ești. Eu te iubesc pentru tot ce ești tu.

Dar presiunea creștea. Pe rețelele sociale au început să apară comentarii răutăcioase la pozele noastre:

„Ce caută băiatul ăsta frumos cu o fată ca ea?”
„Sper că are bani măcar…”
„El putea avea orice fată!”

Am încercat să le ignorăm, dar Ana s-a retras tot mai mult în ea însăși. Nu mai voia să iasă cu mine în oraș, refuza invitațiile prietenilor mei și evita orice întâlnire cu familia mea.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama, am izbucnit:

— Dacă nu puteți să o acceptați pe Ana, atunci nici eu nu mai vin aici!

Mama a început să plângă:

— Vlad, eu vreau doar binele tău! O să suferi toată viața dacă alegi greșit!

Am plecat trântind ușa și am mers direct la Ana. Am găsit-o privind pe geam, cu ochii roșii de plâns.

— Vlad… nu vreau să te pun între mine și familia ta.

— Nu e vina ta! E vina lor că nu pot vedea dincolo de aparențe!

Am decis atunci să ne mutăm împreună într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Au urmat luni grele: certuri cu familia mea, prieteni care s-au îndepărtat, priviri ciudate pe stradă. Dar Ana era acolo în fiecare dimineață, cu cafeaua fierbinte și zâmbetul ei cald.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere din partea mamei mele, am primit un mesaj:

„Vlad, mi-e dor de tine. Poate vii acasă… doar tu.”

Am stat mult pe gânduri. Am mers singur acasă și am găsit-o pe mama îmbătrânită parcă peste noapte.

— Vlad… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar mi-e greu să accept că lumea poate fi atât de rea… Mi-e teamă că vei suferi.

Am plâns amândoi atunci. I-am spus că suferința cea mai mare ar fi să trăiesc fără Ana.

Au trecut doi ani de atunci. Familia mea încă se luptă cu prejudecățile lor, dar încet-încet au început să o accepte pe Ana. Prietenii adevărați au rămas lângă noi. Iar eu am învățat că dragostea adevărată nu are nevoie de aprobarea nimănui.

Uneori mă întreb: câți oameni renunță la fericirea lor doar pentru că lumea le spune că nu merită? Oare cât curaj ne trebuie ca să iubim cu adevărat?