Când Casa Nu Mai E Acasă: Povestea Unei Trădări

— Cum adică nu vii la spital? Am întrebat, cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns în palmă, de parcă aș fi putut stoarce din el un răspuns mai bun.

— Am mult de lucru, Ilinca. Știi că nu pot lipsi acum, mi-a răspuns Vlad, soțul meu, cu tonul acela rece pe care îl folosea tot mai des în ultima vreme.

Fetița noastră, Mara, era pe un pat de spital, cu perfuzii în mână și ochii mari, speriați. Avea febră mare și medicii nu știau încă ce are. Eu nu dormisem de două nopți, iar Vlad… Vlad nu era acolo. Nu era nici măcar prezent la telefon.

M-am uitat la Mara, care încerca să zâmbească printre lacrimi. „Mami, tati vine azi?”

Am mințit-o. „Da, iubita mea, vine curând.”

În acea noapte, când am ajuns acasă să iau haine curate pentru Mara, am simțit ceva ciudat. Ușa era încuiată pe dinăuntru. Am bătut încet și am auzit râsete din sufragerie. Am deschis ușa și am văzut-o pe Irina, colega lui Vlad de la birou, stând pe canapea cu picioarele sub ea, râzând la o glumă spusă de el. Pe masa din fața lor erau două pahare de vin și resturi de pizza.

M-am blocat. Vlad s-a ridicat brusc.

— Ilinca… nu e ce crezi…

Irina s-a ridicat și ea, roșie la față.

— Îmi pare rău… eu doar… plec acum.

A trecut pe lângă mine fără să mă privească. Vlad a rămas în mijlocul sufrageriei, cu mâinile în buzunare.

— Mara e în spital! am țipat. Cum poți să faci asta?

— Nu e nimic între mine și Irina! Doar am vorbit… Ai devenit obsedată de Mara și de problemele ei! Parcă nu mai exist pentru tine!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am prăbușit pe scaunul din hol și am plâns în hohote. Vlad a ieșit din cameră fără să spună nimic.

A doua zi, după ce am dus hainele la spital și am stat câteva ore cu Mara, am sunat-o pe mama. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care să mă înțeleagă.

— Mamă… Vlad m-a înșelat. Și-a adus amanta acasă cât timp Mara era în spital…

Mama a tăcut câteva secunde.

— Ilinca, poate exagerezi… Poate doar au vorbit. Nu trebuie să-ți distrugi familia pentru o prostie. Bărbații mai greșesc… Tu trebuie să fii tare pentru Mara.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama nu mă credea. Nu voia să mă susțină. Pentru ea, familia era mai importantă decât orice adevăr sau suferință a mea.

În zilele următoare, Vlad a venit la spital o singură dată, cu un buchet de flori pentru Mara și o privire vinovată pentru mine. Eu nu i-am spus nimic. Nu mai aveam putere să lupt.

Când Mara s-a făcut bine și am ajuns acasă, liniștea dintre noi era apăsătoare. Vlad stătea tot mai mult la birou sau ieșea cu „prietenii”. Eu mă ocupam de Mara și încercam să nu plâng de față cu ea.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot așa. Spune-mi adevărul: ai o relație cu Irina?

A oftat adânc.

— Da. Dar nu e doar vina mea! Tu ai fost mereu ocupată cu Mara, cu casa… Eu nu mai existam pentru tine!

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.

— Și eu? Eu cine sunt? Nu tot eu am stat nopți întregi lângă copilul nostru? Nu tot eu am ținut casa asta întreagă?

Vlad a dat din umeri.

— Poate ar trebui să ne despărțim…

A doua zi am făcut bagajele și am plecat la mama. Când i-am spus că vreau să divorțez, mama a început să plângă.

— Ilinca, gândește-te la Mara! Un copil are nevoie de ambii părinți…

— Un copil are nevoie de o mamă care nu plânge în fiecare zi și de un tată care nu minte!

Mama s-a supărat pe mine. A refuzat să vorbească zile întregi. M-am simțit singură ca niciodată.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc echilibrul. Am mers la terapie, am început să lucrez din nou și m-am concentrat pe Mara. Vlad venea din când în când să o vadă, dar relația noastră era definitiv ruptă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dacă n-ar fi fost mai ușor să tac și să merg mai departe „de dragul copilului”, cum zicea mama. Dar apoi o văd pe Mara râzând din nou și știu că am ales corect.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte aleg să tacă? Și câte au curajul să plece? Voi ce ați fi făcut?