Când cafeaua nu e doar cafea: Povestea unei nurori în România

— Nu pot să cred, Irina! Nici măcar o cafea nu i-ai oferit mamei mele? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la chiuvetă și mirosul de detergent ieftin. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

— Radu, nici nu am apucat să mă dezmeticesc. A intrat pe ușă fără să bată, nici nu știam că vine… Am încercat să-mi păstrez calmul, dar deja simțeam cum inima îmi bate nebunește.

— Nu contează! E mama mea! La noi în casă, musafirii se respectă! Așa se face la români, nu? a continuat el, ridicând tonul.

M-am uitat la ceas. Era abia 8 dimineața. Abia apucasem să-mi trag un tricou peste pijama când am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Soacra mea, doamna Maria, a intrat cu pași hotărâți, cu geanta ei veche și cu privirea aceea evaluativă care mă făcea mereu să mă simt ca la examen.

— Bună dimineața, Irina! Ce faci, dormi la ora asta? a spus ea, fără să zâmbească.

— Bună dimineața… Nu, doar ce m-am trezit. N-am apucat să fac cafeaua încă… am bâiguit eu, încercând să par politicoasă.

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din bucătărie, privind în jur ca și cum ar fi inspectat curățenia. Am simțit din nou acea presiune invizibilă pe umeri. Mereu era ceva de comentat: ba că nu e destul de curat, ba că nu gătesc ca ea, ba că Radu s-a schimbat de când suntem împreună.

— Mă gândeam că poate bem o cafea împreună… Dar dacă nu ai chef… a spus ea, lăsând fraza în aer.

Am vrut să-i spun că pot face cafeaua imediat, dar tonul ei m-a blocat. Am simțit că orice aș face nu e bine. Așa că am tăcut. A stat câteva minute, apoi s-a ridicat brusc.

— Lasă, Irina. Nu vreau să deranjez. Se vede că nu sunt binevenită. Și-a luat geanta și a ieșit trântind ușa.

Am rămas în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurânde. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia mereu să mă simt ca o intrusă în propria casă?

Când Radu a venit acasă și a aflat ce s-a întâmplat, nici măcar nu m-a ascultat. A sunat-o imediat pe mama lui.

— Mamă, îmi pare rău… Da, știu… Da, trebuia să-ți facă o cafea… Da, vorbesc eu cu ea… Am auzit conversația din sufragerie și fiecare cuvânt era ca un cuțit.

După ce a închis telefonul, a venit la mine cu fața întunecată.

— Irina, nu înțelegi că mama ține la tine? Dar are nevoie să simtă că e apreciată! E bătrână, are nevoie de atenție!

— Și eu? Eu nu contez? Eu nu am voie să fiu obosită sau să am o zi proastă? am izbucnit eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

A urmat o tăcere grea. Radu s-a trântit pe canapea și a deschis televizorul. Eu am rămas în bucătărie, încercând să-mi adun gândurile.

Nu era prima dată când ne certam din cauza soacrei mele. De când ne-am căsătorit, parcă totul se învârtea în jurul ei: ce părere are despre mine, dacă gătesc destul de bine, dacă sunt destul de gospodină. În fiecare duminică mergeam la masa de prânz la ea acasă și trebuia să ascult povești despre cât de greu i-a fost ei când era tânără și cum nimeni nu o ajuta.

Odată i-am spus lui Radu:

— Parcă niciodată nu sunt destul de bună pentru mama ta…

El a dat din umeri:

— Așa sunt mamele… O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit niciodată. Orice gest mic era analizat la sânge. Dacă uitam să-i spun „poftă bună”, dacă nu îi puneam farfuria preferată sau dacă nu îi răspundeam imediat la telefon.

Într-o zi am încercat să vorbesc deschis cu ea:

— Doamnă Maria, știu că poate nu sunt nora perfectă… Dar încerc să fac tot ce pot.

M-a privit lung:

— Irina, eu vreau doar ca fiul meu să fie fericit. Și cred că uneori uiți cât de mult contează lucrurile mici.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate avea dreptate. Dar oare numai eu trebuia să fac eforturi? De ce nimeni nu vedea cât de greu îmi era mie?

Într-o seară, după încă o ceartă cu Radu pe tema soacrei mele, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate femeile din România trec prin asta. Dacă toate nurorile trebuie să lupte pentru acceptare și respect într-o familie care pare mereu de partea „celuilalt”.

A doua zi dimineață am făcut două cafele: una pentru mine și una pentru soacra mea. Am pus-o într-un termos și m-am dus la ea acasă fără să anunț. Când a deschis ușa, a rămas surprinsă.

— Bună dimineața! Am adus cafeaua… Poate bem împreună azi?

A zâmbit timid și m-a invitat în casă. Am stat de vorbă despre orice altceva decât despre conflictele noastre. Pentru prima dată am simțit că poate există o cale spre împăcare.

Dar întrebarea rămâne: cât de mult contează gesturile mici într-o familie? Și cine ar trebui să facă primul pas spre împăcare — nora sau soacra?