Când bucătăria devine câmp de luptă: Povestea mea cu soacra

— Irina, cine taie așa ceapa? Nu faci supă, faci hrană pentru porci! Sincer, dacă Simi gustă așa ceva, cred că pleacă direct la mama lui!

Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mea ca un claxon vechi de Dacie, tăios și insistent. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar ochii mi se umpleau de lacrimi — nu doar de la ceapă. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea își făcea apariția neanunțată, cu pretenții și observații la tot ce făceam. De fiecare dată când intra pe ușă, simțeam cum aerul devine mai greu, iar eu mai mică.

— Doamnă Viorica, încerc să fac supa așa cum îi place lui Simi… — am încercat să spun, dar m-a întrerupt brusc.

— Simi? Simi e băiatul meu! Eu știu cel mai bine ce-i place! Tu ai crescut cu altfel de mâncare, la voi în familie nu se gătește ca la noi! — a spus apăsat, ridicând sprâncenele.

M-am uitat la ceapă, la mâinile mele care tremurau și la fața ei nemulțumită. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii doi ani: fiecare critică subtilă, fiecare privire dezaprobatoare, fiecare comparație între mine și „fosta” lui Simi. M-am simțit din nou ca o adolescentă certată pentru note proaste.

— Irina, pune sare! Nu vezi că nu ai pus destul? Și morcovii sunt prea groși! — a continuat ea, fără să observe că deja mă clatinam pe picioare de nervi.

Am inspirat adânc. Simi era la serviciu. Copiii erau la grădiniță. Eram doar eu și ea. Și o supă care devenise simbolul războiului nostru tăcut.

— Doamnă Viorica, vă rog să mă lăsați să gătesc singură. Asta e bucătăria mea. — am spus încet, dar hotărât.

Ea a râs scurt.

— Bucătăria ta? Draga mea, casa asta e a lui Simi! Și el e băiatul meu! Eu am gătit aici înaintea ta!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. O furie mocnită, adunată în ani de compromisuri și tăceri, a ieșit la suprafață.

— Poate că da, dar acum e casa noastră! Și eu sunt soția lui Simi! Și mama copiilor lui! Și dacă nu vă place cum gătesc, puteți să mergeți acasă! — am ridicat vocea fără să-mi dau seama.

A urmat o tăcere grea. Doamna Viorica s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Pentru prima dată, am văzut nesiguranță în ochii ei.

— Cum vorbești tu cu mine? — a șoptit ea, aproape speriată.

— Așa cum ar trebui să fi vorbit de mult. Nu mai accept să fiu tratată ca o servitoare în propria casă! — am spus cu lacrimi în ochi.

A lăsat lingura pe masă și s-a ridicat brusc.

— Foarte bine! Dacă asta vrei… — a spus printre dinți și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceapa neterminată și cu inima bătând nebunește. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Când Simi a venit acasă, a găsit supa pe jumătate făcută și pe mine cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat îngrijorat.

I-am povestit totul printre suspine. A oftat adânc.

— Știu că mama poate fi greu de suportat… Dar e totuși mama mea…

— Și eu sunt soția ta! — am izbucnit. — Nu pot trăi mereu cu frica de a nu greși ceva în fața ei!

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău că ai trecut prin asta. O să vorbesc cu ea. Dar te rog… încearcă să fii mai îngăduitoare…

Am simțit din nou acea presiune pe piept. Îngăduitoare? Cât să mă mai las călcată în picioare?

Zilele următoare au fost reci între mine și soacra mea. Nu a mai venit neanunțată, dar nici nu mi-a vorbit la telefon. Simi era prins între două focuri: loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. Copiii simțeau tensiunea din casă și mă întrebau mereu de ce bunica nu mai vine la noi.

Într-o duminică după-amiază, când toți eram acasă, doamna Viorica a apărut la ușă cu o pungă de plase pline de legume din grădina ei.

— Am adus niște morcovi… Poate îi tai tu cum vrei… — a spus încet, evitându-mi privirea.

Am zâmbit amar și am luat plasele fără să spun nimic. Era un început timid de împăcare, dar rana rămânea acolo.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu ne-am mai certat deschis, dar nici nu am mai fost apropiate ca înainte. Am pus limite clare: bucătăria mea era teritoriul meu. Dar uneori mă întreb dacă nu am pierdut ceva important în lupta asta pentru respect: liniștea familiei mele.

Poate că uneori curajul de a spune „nu” vine cu un preț prea mare. Sau poate că doar așa putem fi cu adevărat noi înșine?