Când am ales liniștea: Povestea unei nurori și a unei mame-soacre

— Nu mai suport, Sorin! Dacă mai spune o dată că nu sunt destul de bună pentru tine, jur că nu mai calc în casa lor! — vocea mea tremura, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Sorin mă privea neputincios, prins între două lumi: cea a mamei lui, doamna Mariana, și cea pe care încercam să o construim împreună.

Era o seară de noiembrie, friguroasă și umedă, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, tensiunea era atât de densă încât simțeam că mă sufoc. Încă de la începutul relației noastre, doamna Mariana nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. Mereu găsea ceva de comentat: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu știu să calc cămășile „cum trebuie”, ba că nu sunt destul de atentă cu Sorin. Și Sorin… el încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori tăcea, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine.

— Te rog, încearcă să o înțelegi… E mama, nu vrea răul nimănui, doar… — a început el, dar l-am întrerupt brusc.

— Nu vrea răul nimănui? Sorin, azi mi-a spus în față că nu merit să port numele vostru! Cât să mai rabd?

Am simțit atunci că ceva s-a rupt în mine. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, lăsându-l pe Sorin singur cu gândurile lui. Am privit luminile orașului și mi-am amintit de primele luni după nuntă, când încă speram că voi reuși să-i câștig inima soacrei mele. Îi duceam flori, îi făceam prăjituri după rețetele ei, îi ascultam poveștile despre copilăria lui Sorin. Dar nimic nu era suficient.

A doua zi dimineață, am luat o decizie radicală. I-am spus lui Sorin că nu mai vreau să merg la părinții lui și că nu mai accept niciun fel de contact cu mama lui. Am simțit cum i se strânge maxilarul și cum evită să mă privească în ochi.

— Ești sigură? Nu crezi că exagerezi?

— Nu, Sorin. Pentru binele nostru. Pentru liniștea noastră.

Primele săptămâni au fost ciudate. Sorin mergea singur la părinți duminica, iar eu rămâneam acasă, încercând să-mi ocup timpul cu orice altceva decât gândurile care mă măcinau. Prietena mea cea mai bună, Ioana, îmi spunea mereu:

— Nu ești singura care trece prin asta. Știi câte femei ajung să-și urască soacrele? Dar tu ai dreptul la liniște!

Și totuși, mă simțeam vinovată. Mă gândeam la mama mea, la cât de mult își dorea ca eu să fiu fericită și la cât de greu i-ar fi fost dacă cineva m-ar fi respins pe mine din familia copilului ei.

Într-o seară, Sorin s-a întors acasă mai abătut ca niciodată.

— Mama m-a întrebat de ce nu mai vii. I-am spus că ai nevoie de timp. A plâns… Nu știu ce să fac între voi două.

— Nu trebuie să faci nimic. Doar să fii lângă mine.

Am început să ne regăsim ca soț și soție. Fără presiunea vizitelor obligatorii și a comentariilor răutăcioase, am redescoperit bucuria unor seri liniștite împreună. Am început să vorbim mai mult despre noi, despre planurile noastre, despre copilul pe care ni-l doream.

Dar liniștea asta avea un preț. La fiecare sărbătoare, Sorin era împărțit între mine și părinții lui. De Crăciun am stat doar noi doi acasă; el a sunat-o pe mama lui la telefon și i-a urat „Sărbători fericite”, dar vocea lui era stinsă. M-am simțit vinovată din nou.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina mi-a povestit cum soacra ei îi aducea mâncare la ușă și îi făcea curățenie fără să ceară voie. Am râs amândouă amar.

— Știi ce e cel mai greu? — am întrebat-o. — Să simți că oricât ai face, nu ești niciodată suficient pentru cineva care ar trebui să-ți fie familie.

Au trecut luni de zile fără să o văd pe doamna Mariana. Într-o sâmbătă dimineață, am primit un mesaj scurt de la ea: „Sper că ești bine.” Atât. Am stat minute în șir cu telefonul în mână, neștiind dacă să-i răspund sau nu. În cele din urmă am șters mesajul.

Sorin a observat schimbarea în mine: eram mai calmă, dormeam mai bine, nu mai plângeam noaptea. Dar între noi s-a așezat o tăcere grea ori de câte ori venea vorba despre familia lui.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Sorin a venit acasă cu ochii roșii.

— Tata e bolnav… Mama e singură cu el. Nu știu cum să le fiu aproape fără să te rănesc pe tine.

Atunci am simțit pentru prima dată compasiune pentru soacra mea. Poate că și ea suferise după ruptura asta. Poate că și ea se simțea respinsă.

Am mers împreună la spital. Doamna Mariana m-a privit lung, fără să spună nimic. Nici eu n-am spus nimic. Dar în tăcerea aceea apăsătoare am simțit că poate e un început nou — unul în care nu trebuie să ne iubim neapărat, dar putem coexista fără războaie.

Acum, după aproape doi ani de la acea ceartă care a schimbat totul, încă nu vorbesc prea des cu soacra mea. Dar liniștea dintre noi a salvat căsnicia mea și mi-a redat demnitatea pierdută printre reproșuri și așteptări imposibile.

Mă întreb uneori: oare câte femei sunt nevoite să aleagă între propria fericire și pacea aparentă a familiei extinse? Și dacă tăcerea e singura soluție, cât de mult ne costă ea pe fiecare dintre noi?