Când am aflat de nunta fiului meu de la vecină: Povestea tăcerii și a rupturii din familia Popescu

— Maria, ai auzit? Mâine se însoară Vlad! Vocea stridentă a doamnei Stanciu, vecina de la trei, mi-a pătruns în suflet ca un cuțit. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, cu sacoșa de cumpărături atârnând grea, și am simțit cum mi se taie respirația. Vlad? Fiul meu? Nunta? Cum să nu știu eu, mama lui, de așa ceva?

Am încercat să zâmbesc, să nu las să se vadă cât de tare m-a lovit vestea. — Da, sigur, am auzit, am mințit, dar vocea mi-a tremurat. Am urcat scările ca o umbră, cu pași grei, și m-am prăbușit pe canapea, cu ochii în gol. În minte mi se derulau amintiri: Vlad, mic, cu genunchii juliți, alergând spre mine; Vlad adolescent, trântind ușa după ce ne certam; Vlad, adult, tot mai distant, tot mai tăcut. Când s-a rupt totul între noi?

Am stat așa, nemișcată, ore întregi. Telefonul era pe masă, la doi pași, dar nu aveam curaj să-l sun. Ce să-i spun? „De ce nu mi-ai spus, mamă, că te însori?” Sau poate „Cu ce am greșit, Vlad?”

Seara, când liniștea blocului s-a așternut ca o pătură grea, am auzit cheia în ușă. Era soțul meu, Ion, obosit după o zi de muncă la atelier. — Ce-ai pățit, Maria? Pari bolnavă. I-am povestit, cu voce stinsă, ce aflasem. S-a uitat la mine lung, apoi a oftat. — Ți-am zis de atâtea ori că-l sufoci. Poate de asta nu ne mai spune nimic. Am simțit cum mă învăluie vina, ca o ceață groasă. Oare chiar am greșit atât de mult?

Noaptea n-am dormit. M-am perpelit, am plâns în pernă, am rememorat fiecare ceartă, fiecare reproș, fiecare moment în care am încercat să-l protejez, dar poate l-am îndepărtat. Dimineața, cu ochii umflați, am decis: trebuie să aflu adevărul. Am luat telefonul și am format numărul lui Vlad. A răspuns după câteva secunde, cu voce rece, distantă.

— Da, mamă?

— Vlad, am auzit că… că te însori. De ce nu mi-ai spus?

A urmat o tăcere apăsătoare. — Mamă, nu vreau să ne certăm iar. Am vrut să-ți spun, dar… mereu găseai ceva de comentat. Nu voiam să stric totul.

— Vlad, sunt mama ta! Cum să aflu de la vecini despre nunta ta?

— Poate dacă ai fi ascultat mai mult și ai fi judecat mai puțin… Poate dacă ai fi acceptat-o pe Irina fără să-i cauți mereu defecte…

M-am prăbușit pe scaun. Irina, viitoarea lui soție, nu fusese niciodată pe placul meu. O consideram prea simplă, prea „de la țară”, nu destul de bună pentru băiatul meu. Dar niciodată nu mi-am imaginat că asta îl va face să mă excludă din viața lui.

— Vlad, îmi pare rău… Poate am greșit, dar nu meritam să aflu așa…

— Mamă, nu vreau să discutăm acum. Dacă vrei să vii la nuntă, e mâine la ora 12, la biserica din centru. Dar te rog, nu face scandal.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, cu inima frântă. Ion a venit lângă mine, m-a luat de mână. — Hai, Maria, mergem. E băiatul nostru, orice ar fi.

A doua zi, am îmbrăcat cea mai frumoasă rochie pe care o aveam, deși ochii îmi erau roșii de plâns. Am mers la biserică, cu pași mici, ca și cum aș fi mers la judecată. Vlad era acolo, frumos, emoționat, cu Irina lângă el. Când m-a văzut, a ezitat o clipă, apoi a dat din cap, rece. Am stat în spate, ca o străină, privind cum fiul meu își începe viața fără mine.

La petrecere, am încercat să mă apropii de el. — Vlad, pot să vorbesc cu tine un minut?

— Mamă, nu acum. E ziua mea, nu vreau să stric nimic.

M-am retras la o masă, lângă Ion, care tăcea și el, cu privirea pierdută. Lumea râdea, dansa, iar eu simțeam că mă sufoc. Am privit-o pe Irina, cum îi zâmbea lui Vlad, cum îl ținea de mână. Poate chiar îl iubea. Poate eu am fost prea aspră, prea posesivă, prea dornică să-i controlez viața.

Spre final, Irina s-a apropiat de mine. — Doamnă Popescu, știu că nu mă plăceți, dar vă rog, nu-l faceți pe Vlad să sufere. Merită să fie fericit.

Am simțit cum mi se rupe inima. — Irina, nu pe tine te-am urât, ci pe mine, pentru că nu știu să fiu altfel. Poate că merit să fiu exclusă.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură, cu gândurile mele, cu regretele mele. Seara, acasă, Ion mi-a spus: — Maria, trebuie să-l lași să fie fericit. Nu mai e copilul tău, e bărbat.

Am plâns mult în acea noapte. Am scris o scrisoare lui Vlad, în care mi-am cerut iertare pentru toate greșelile, pentru toate cuvintele grele, pentru toate momentele în care am uitat să fiu mamă și am fost doar o judecătoare. Nu știu dacă o va citi vreodată. Nu știu dacă mă va ierta.

Dar mă întreb, acum, după atâta timp: câți dintre noi nu ne pierdem copiii din dorința de a-i proteja? Câți nu uităm să ascultăm și să iubim necondiționat? Poate că nu e prea târziu să învățăm să fim părinți, chiar și atunci când copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Voi ce ați face în locul meu?