Cadoul Neatins: Povestea unei Cutii și a unei Căsnicii Nespuse

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea spăla vasele, iar eu mă uitam la cutia aceea prăfuită de pe raftul bibliotecii. Era acolo de zece ani, cu fundița ei roșie, cu eticheta scrisă de mână: „Nu deschideți decât la prima ceartă”.

Ilinca s-a oprit din spălat, a rămas cu mâinile în apă, și-a ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt. Am simțit cum mă apasă în piept, cum mă sufocă. M-am așezat pe scaun, cu capul în mâini. „De ce nu vorbim niciodată despre ce ne doare?” m-am întrebat în gând, dar nu am avut curajul să rostesc întrebarea cu voce tare.

Când ne-am căsătorit, eram convinși că suntem făcuți unul pentru altul. La nuntă, mătușa Sofia ne-a dat cutia aceea misterioasă. „Să nu o deschideți decât atunci când vă certați prima dată. O să vă ajute să vă amintiți de ce v-ați ales unul pe altul”, ne-a spus ea, cu zâmbetul ei șiret. Am râs atunci, convinși că nu vom avea nevoie de ea prea curând. Eram tineri, îndrăgostiți, plini de speranță.

Dar viața nu e ca în filme. După nuntă, au venit ratele, serviciul, oboseala, părinții care se băgau peste noi, prietenii care dispăreau încet-încet. Au venit și certurile, dar niciuna nu a fost „prima ceartă” — sau așa ne-am mințit mereu. Ne-am obișnuit să ne evităm supărările, să ne ascundem frustrările sub preș, să ne spunem că „nu merită să ne certăm pentru prostii”.

Îmi amintesc prima dată când am simțit că mă sufoc. Era într-o iarnă, la două luni după ce ne-am mutat în apartamentul nostru. Ilinca venise acasă târziu, obosită, iar eu pregătisem cina. Am încercat să-i spun cât de mult mă deranjează că nu-mi răspunde la mesaje, dar ea a oftat și a zis doar: „Nu am chef de discuții acum, Mihai”. Am tăcut. Am mâncat în liniște, fiecare cu gândurile lui. Cutia era deja pe raft, dar niciunul nu a pomenit de ea.

Anii au trecut. Am avut parte de bucurii — vacanțe la mare, seri cu prietenii, Crăciunuri în familie. Dar și de momente grele: pierderea unui loc de muncă, boala tatălui meu, avortul spontan al Ilincăi, despre care nu am vorbit niciodată cu adevărat. Fiecare durere a fost îngropată adânc, fiecare supărare a fost acoperită cu un zâmbet fals și cu promisiunea că „o să fie bine”.

Uneori, mă uitam la Ilinca și mă întrebam dacă mai suntem aceiași oameni care dansau pe plajă, sub stele, în Vama Veche, cu ani în urmă. Îi vedeam ochii triști, obosiți, și știam că și ea simte la fel. Dar niciunul nu avea curajul să deschidă cutia. Poate pentru că, în mintea noastră, dacă o deschideam, recunoșteam că am eșuat. Că nu suntem cuplul perfect pe care îl vedeau toți ceilalți.

Într-o seară, după ce ne-am certat în șoaptă despre bani, am stat amândoi pe canapea, cu cutia între noi. Am întins mâna spre ea, dar Ilinca m-a oprit. „Nu e încă momentul”, a spus ea, cu voce stinsă. „Poate mâine.” Dar mâine nu a venit niciodată.

Au fost zile când am vrut să plec. Să-mi fac bagajele și să fug de tăcerea asta care ne sufoca pe amândoi. Dar nu am făcut-o. Poate din lașitate, poate din iubire, poate din obișnuință. Am rămas, sperând că, într-o zi, vom găsi curajul să vorbim, să ne spunem ce ne doare, să ne certăm cu adevărat, să ne iertăm.

Acum, după zece ani, cutia e tot acolo. Ne uităm la ea ca la o fantomă a trecutului nostru. Prietenii ne invidiază pentru „căsnicia perfectă”, părinții ne dau exemplu la rude, dar noi știm adevărul. Nu am deschis cutia nu pentru că nu ne-am certat, ci pentru că nu am avut curajul să ne recunoaștem durerile, să ne permitem să fim vulnerabili unul în fața celuilalt.

În seara asta, după ce am izbucnit, Ilinca s-a apropiat de mine. M-a luat de mână și, pentru prima dată după mult timp, am plâns amândoi. Fără cuvinte, fără explicații. Doar lacrimi și o îmbrățișare strânsă. Cutia a rămas tot închisă, dar parcă, pentru prima dată, am simțit că am deschis ceva între noi.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu o cutie neatinsă în suflet, de teamă să nu stricăm aparențele? Cât timp putem să ne mințim că tăcerea e mai bună decât adevărul? Poate că adevărata întrebare nu e când deschidem cutia, ci dacă avem curajul să ne deschidem unul altuia, cu tot ce suntem, cu bune și cu rele. Voi ce ați face în locul meu?