Cadoul care mi-a distrus căsnicia: Povestea Anei și a lui Radu

— Ana, nu trebuia să faci asta. Vocea lui Radu, rece ca o iarnă târzie, mi-a tăiat răsuflarea în timp ce desfăcea cutia pe care o țineam cu mâinile tremurânde. Era aniversarea noastră de zece ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că am găsit ceva care să ne apropie din nou: un album foto, plin cu amintiri din primii noștri ani împreună, bilețele scrise de mână, mici dovezi ale iubirii care ne legase cândva.

Dar reacția lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu era bucurie, nici măcar surpriză. Doar o oboseală apăsătoare și un fel de iritare pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Am încercat să zâmbesc, să mă agăț de speranța că poate e doar obosit după o zi grea la birou.

— E doar un album, Radu. Am vrut să ne amintim de noi…

A oftat adânc și a lăsat cutia pe masă, fără să se uite la mine.

— Ana, nu mai suntem aceiași oameni. Tu chiar nu vezi?

M-am simțit ca și cum s-ar fi prăbușit tavanul peste mine. Toți anii în care am încercat să repar ce se stricase între noi, toate serile în care am stat trează gândindu-mă cum să-l fac fericit, toate sacrificiile mele — păreau inutile în fața acelui adevăr rostit atât de simplu.

Am crescut într-o familie unde divorțul era un cuvânt interzis. Mama îmi repeta mereu: „Femeia trebuie să țină casa unită, orice ar fi.” Poate de aceea am rămas lângă Radu chiar și când simțeam că mă sting puțin câte puțin. Prietenele mele — Irina și Mihaela — îmi spuneau să nu mă mai sacrific atât, dar eu le răspundeam mereu că dragostea cere răbdare.

În acea seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el. M-am așezat lângă el pe canapea, cu albumul între noi ca o barieră invizibilă.

— Radu, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu noi.

A tăcut mult timp. Apoi a rostit încet:

— Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să trăiesc într-o minciună. Nu e vina ta. Poate nici a mea. Pur și simplu… nu mai simt nimic.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că mă aud copiii sau vecinii prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din Drumul Taberei.

— Și copiii? Familia noastră? Tot ce am construit?

— Ana, nu vreau să-i rănesc. Dar nici nu pot să-i mint. Nici pe ei, nici pe tine.

A doua zi dimineață, am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi roșii de plâns. M-am întrebat unde dispăruse fata visătoare care credea că dragostea poate învinge orice. Am mers la serviciu ca un robot, evitând privirile colegilor. Doamna Viorica, șefa mea, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit fals și am spus că sunt doar obosită.

Seara, când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. Copiii se jucau în camera lor, iar el stătea la masă cu o cafea rece în față.

— Ana, trebuie să vorbim despre viitorul nostru.

Am simțit un nod în gât.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să divorțăm. Nu mai are rost să ne mințim.

Am izbucnit din nou în plâns. Nu pentru mine — ci pentru copii, pentru părinții mei care nu ar fi înțeles niciodată cum am putut „să dau cu piciorul” la o familie întreagă.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare și discuții interminabile despre custodie, bani, apartament. Mama m-a certat:

— Ana, tu chiar vrei să-ți crești copiii fără tată? Ce-o să zică lumea?

Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum oftează greu de fiecare dată când mă vedea tristă.

Irina m-a luat într-o zi la cafea și mi-a spus:

— Ana, tu ai făcut tot ce-ai putut. Nu e vina ta că el nu mai vrea. Trebuie să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine când tot universul meu fusese familia? Cum să accept că un cadou făcut din inimă a fost picătura care a umplut paharul?

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit la mine în brațe, m-am uitat la albumul acela blestemat și am început să răsfoiesc paginile. Fiecare fotografie era o rană deschisă: vacanța la mare din 2015, Crăciunul când ne-am mutat în apartamentul nostru mic… Zâmbetele noastre păreau atât de reale atunci.

Mi-am dat seama că nu cadoul a distrus căsnicia noastră. Ci faptul că ne pierdusem pe drum și niciun gest frumos nu mai putea repara ce fusese rupt demult.

Acum sunt singură cu doi copii minunați și încerc să mă regăsesc. Încerc să cred că merit fericire și că nu e o rușine să recunosc când ceva nu mai merge.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi aleg să tacă de teamă „ce-o să zică lumea”? Poate e timpul să vorbim deschis despre ceea ce doare cu adevărat.