„Bunica o Ia pe Ana la Ospăț, Apoi Se Plânge Fără Încetare: Am Ajuns la Capătul Răbdării”

Ana era entuziasmată pentru ospățul la casa bunicii Maria. Și-a împachetat pijamalele preferate, iepurașul de pluș și câteva cărți. Eu eram ușurat că aveam o noapte liberă, dar știam ce urma. Bunica Maria avea să mă sune neîncetat, plângându-se de orice mic detaliu.

De când a ieșit la pensie, mama se luptă cu singurătatea. Era o femeie vibrantă și activă, mereu pe drumuri. Dar acum pare pierdută, ca și cum nu știe ce să facă cu ea însăși. Am crezut că prezența Anei îi va aduce bucurie, dar pare să aibă efectul opus.

Primul apel a venit la doar o oră după ce am lăsat-o pe Ana. „Andrei, Ana nu vrea să mănânce cina. Spune că nu-i plac legumele,” vocea mamei era plină de frustrare.

„Mamă, dă-i altceva. Îi place macaroanele cu brânză,” am sugerat, încercând să-mi păstrez răbdarea.

„Dar asta nu e sănătos! Trebuie să mănânce legume,” a insistat mama.

„Bine, o să vorbesc cu ea,” am oftat, știind că acesta era doar începutul.

Am sunat-o pe Ana și am încercat să o conving să mănânce cina. A acceptat cu reticență și am sperat că asta va fi tot. Dar nu a fost. Apelurile au continuat.

„Andrei, Ana nu vrea să se culce. Sare pe pat și nu mă ascultă,” s-a plâns mama data viitoare.

„Mamă, citește-i o poveste. De obicei asta o calmează,” am sfătuit-o, simțind cum frustrarea crește.

„Am încercat asta, dar spune că vrea ca tu să-i citești,” a răspuns mama, cu vocea plină de disperare.

Am tras adânc aer în piept și am sunat-o din nou pe Ana. I-am citit o poveste la telefon, sperând că va ajuta. A ajutat pentru o vreme. Dar apoi apelurile au început din nou.

„Andrei, Ana spune că îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă,” a spus mama, părând epuizată.

„E în regulă, mamă. Las-o să doarmă cu lumina aprinsă,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

„Dar nu doarme! Se întoarce de pe o parte pe alta și acum sunt și eu trează,” s-a plâns mama.

Am simțit un val de frustrare peste mine. Orice aș fi făcut, părea că nimic nu era suficient de bun. Am încercat să fiu răbdător, dar răbdarea mea se subția. Știam că mama era singură, dar asta era prea mult.

A doua zi dimineață, m-am dus să o iau pe Ana. Mama arăta obosită și epuizată, iar Ana părea morocănoasă și iritată. Era clar că ospățul nu mersese bine.

„Andrei, nu cred că mai pot face asta din nou. Ana este prea mult pentru mine,” a spus mama, cu vocea obosită.

Am simțit un val de vinovăție. Voiam să o ajut pe mama, dar părea că nimic din ce făceam nu era suficient. Știam că se luptă, dar nu știam cum să rezolv situația.

În timp ce conduceam spre casă, Ana era neobișnuit de tăcută. Puteam să-mi dau seama că era supărată și am simțit un val de tristețe peste mine. Voiam să fac lucrurile mai bune atât pentru mama cât și pentru Ana, dar nu știam cum.

În acea noapte, când am pus-o pe Ana la culcare, s-a uitat la mine cu ochii mari și triști. „Tati, de ce nu mă place bunica?” a întrebat ea, cu vocea mică și rănită.

Am simțit un nod în gât. „Nu e că nu te place, draga mea. Bunica trece printr-o perioadă grea acum,” am încercat să explic, dar știam că nu era suficient.

În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, am simțit un sentiment profund de frustrare și neputință. Oricât de mult încercam, părea că nimic nu era suficient de bun. Mama era singură și se lupta, iar Ana era prinsă la mijloc. Nu știam cum să rezolv situația și părea că nu există nicio soluție la orizont.