Ascunzându-mă la muncă pentru a scăpa de iritarea soțului meu

„Nu mai suport!” am strigat în gând, în timp ce mă îndreptam spre birou, cu pași grăbiți și inima bătându-mi nebunește. Era o dimineață obișnuită de luni, dar pentru mine era o altă zi în care trebuia să mă ascund de realitatea sufocantă a căsniciei mele. M-am oprit pentru o clipă în fața clădirii de birouri, inspirând adânc aerul rece al dimineții, încercând să-mi adun curajul să intru și să-mi joc rolul de angajat model.

„Bună dimineața, Ana!” mi-a spus colegul meu, Mihai, cu un zâmbet cald. „Cum a fost weekendul?”

„A fost… bine,” am răspuns ezitant, evitând să-l privesc în ochi. Adevărul era că weekendurile deveniseră un coșmar pentru mine. Petreceam ore întregi ascultându-l pe Andrei, soțul meu, plângându-se de lucruri mărunte, criticând fiecare decizie pe care o luam și făcându-mă să mă simt ca și cum nu eram niciodată suficient de bună.

La început, nu era așa. Când ne-am cunoscut, Andrei era fermecător și atent. Îmi aducea flori fără motiv și îmi scria bilețele de dragoste pe care le găseam ascunse prin casă. Dar, pe măsură ce anii au trecut, acele gesturi s-au transformat în critici constante și reproșuri. Încetul cu încetul, am început să mă simt ca un prizonier în propria mea casă.

La birou, lucrurile erau diferite. Acolo eram apreciată pentru munca mea, colegii mă respectau și simțeam că am un scop. Munca devenise refugiul meu, locul unde puteam să respir liber și să uit de tensiunile de acasă.

„Ana, ai puțin timp să discutăm despre proiectul nou?” m-a întrebat șeful meu, domnul Popescu.

„Desigur,” am răspuns cu entuziasm. Orice discuție despre muncă era binevenită, mai ales când îmi oferea o scuză să rămân mai mult timp la birou.

Pe măsură ce ziua trecea, mă simțeam din ce în ce mai liniștită. Îmi plăcea să mă pierd în sarcinile mele și să uit de problemele de acasă. Dar odată ce ceasul bătea ora cinci, un sentiment de neliniște începea să mă cuprindă. Știam că trebuie să mă întorc acasă la Andrei și la atmosfera tensionată care ne înconjura.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Andrei stătea pe canapea, cu privirea fixată pe televizor.

„Unde ai fost?” m-a întrebat fără să-și ridice ochii.

„Am avut mult de lucru,” am răspuns încercând să-mi păstrez calmul.

„Întotdeauna ai mult de lucru,” a murmurat el cu un ton sarcastic. „Poate ar trebui să-ți petreci mai mult timp acasă.”

Am simțit cum furia îmi crește în piept, dar am înghițit-o și am mers direct în dormitor. În acea noapte, am stat trează ore întregi, gândindu-mă la viața mea și la cum ajunsesem aici. Cum de l-am lăsat pe Andrei să-mi controleze fiecare aspect al vieții?

În zilele următoare, am început să mă gândesc serios la viitorul meu. M-am întrebat dacă merită să continui o căsnicie care mă făcea nefericită sau dacă ar trebui să găsesc curajul să îmi schimb viața. Am început să vorbesc cu prieteni apropiați despre situația mea și am fost surprinsă să descopăr cât de mulți dintre ei treceau prin probleme similare.

Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua la birou, Mihai s-a apropiat de mine.

„Ana, ești bine? Pari preocupată în ultima vreme,” mi-a spus el cu grijă.

Am ezitat pentru o clipă, dar apoi am decis să-i spun adevărul.

„Mihai, nu sunt bine. Căsnicia mea… nu mai funcționează,” i-am mărturisit cu voce tremurândă.

El m-a ascultat cu atenție și mi-a oferit sprijinul lui necondiționat. „Nu trebuie să treci prin asta singură,” mi-a spus el. „Dacă ai nevoie de ajutor sau doar de cineva cu care să vorbești, sunt aici pentru tine.”

Cuvintele lui mi-au dat curajul de care aveam nevoie. Am realizat că nu eram singură și că aveam oameni care mă susțineau.

Într-o seară, după o altă discuție aprinsă cu Andrei, mi-am făcut bagajele și am plecat. Am simțit o eliberare imensă când am ieșit pe ușă și am știut că am făcut alegerea corectă pentru mine.

Acum locuiesc singură și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Nu este ușor, dar fiecare zi este o nouă oportunitate de a fi fericită și de a trăi așa cum îmi doresc.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Și câți avem curajul să ne schimbăm destinul?