Aniversarea care mi-a schimbat viața: Când familia soțului meu a trecut iarăși pragul fără invitație

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu bucătăreasa familiei tale, să mă prefac că totul e în regulă, când eu simt că mă sufoc!
Vocea mea răsună în bucătărie, printre vasele nespălate și mirosul de ciorbă care fierbe pe aragaz. Radu mă privește nedumerit, cu ochii lui blânzi, dar obosiți.
— Dar, Maria, e doar o dată pe an… Știi că mama și tata țin mult la ziua mea.
— Și eu țin la tine! Dar nu mai pot să gătesc pentru doisprezece oameni care nici măcar nu aduc o prăjitură sau o floare!

Așa începe fiecare martie de când m-am măritat cu Radu. Familia lui — părinții, sora lui cu soțul și copiii, unchiul Petre cu mătușa Lenuța și verii — se prezintă la noi acasă fără să anunțe, convinși că e de datoria mea să organizez masa festivă. Eu, Maria, fata simplă din Bacău, crescută cu respect pentru musafiri, am acceptat ani la rând să fiu gazda perfectă. Dar anul acesta simt că nu mai pot.

Cu două zile înainte de aniversare, primesc deja primul telefon de la soacra mea:
— Să nu uiți să faci salata aia de boeuf care-i place lui Radu! Și poate faci și sarmale, că tot n-am mai mâncat de Crăciun…
— Sigur, doamnă Elena, răspund mecanic.
Închid telefonul și simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat de vase și mă întreb: „Oare chiar asta merit?”

În seara aceea îi spun lui Radu că anul acesta vreau să facem altfel. Să ieșim doar noi doi la un restaurant micuț, să ne bucurăm de liniște. El oftează:
— Știi că mama se supără dacă nu venim toți împreună…
— Dar eu? Eu nu contez?

Noaptea nu dorm. Îmi amintesc cum anul trecut am stat până la două dimineața să spăl vasele după ce toți au plecat, lăsând masa vraiște. Cum cumnata mea, Alina, a râs că „Maria e obișnuită cu munca”, iar eu am zâmbit amar. Cum nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor sau dacă sunt obosită.

A doua zi dimineață iau o decizie: anul acesta nu gătesc nimic. Cumpăr două pizza congelate și un tort mic de la cofetărie. Îi spun lui Radu:
— Dacă vin ai tăi, asta avem. Nu mai fac nimic în plus.
El dă din umeri, dar nu mă contrazice.

Ziua cea mare vine. La ora două fix, sună la ușă. Soacra mea intră prima, cu aerul ei autoritar:
— Ce faci, Maria? Ai pus sarmalele la încălzit?
— Nu am făcut sarmale anul acesta, spun calm. Avem pizza și tort.
Se uită la mine ca și cum aș fi spus că vreau să vând casa.
— Cum adică? De ziua lui Radu să mâncăm pizza?
— Da, pentru că sunt obosită și vreau să petrec timp cu soțul meu, nu în bucătărie.

Cumnata mea oftează teatral:
— Ce s-a întâmplat cu Maria cea drăguță?
— Maria cea drăguță s-a săturat să fie luată de bună! răspund fără să-mi dau seama cât de tare am vorbit.

Radu tace. Tata-socru se uită la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copiii aleargă prin casă și răstoarnă o vază cu flori. Mătușa Lenuța încearcă să dreagă situația:
— Las’ că-i bine și așa, dragă! Important e să fim împreună…
Dar privirea soacrei mele arde ca o flacără rece.

Masa trece greu. Nimeni nu laudă pizza sau tortul. Nimeni nu spune „mulțumesc”. La final, soacra îmi șoptește:
— Să nu crezi că așa se face într-o familie adevărată…
Simt lacrimile în ochi, dar nu cedez. Îi răspund:
— Poate într-o familie adevărată contează și gazda, nu doar musafirii.

După ce pleacă toți, Radu vine lângă mine în bucătărie. Mă ia în brațe fără să spună nimic. Simt că vrea să mă protejeze, dar și el e prins între două lumi: familia lui și familia noastră.

Seara târziu primesc un mesaj de la cumnata mea: „Sper că ești mulțumită acum.” Îl citesc și îl șterg fără să răspund.

În zilele următoare mă simt vinovată și eliberată în același timp. Prietena mea Ioana îmi spune la cafea:
— Ai făcut bine! Dacă nu pui limite, te vor folosi mereu!
Dar în sufletul meu rămâne o rană: dacă Radu va ajunge să mă urască pentru că am stricat tradiția? Dacă familia lui nu mă va ierta niciodată?

M-am întrebat mereu: cât trebuie să sacrifici din tine pentru a fi acceptată? Unde se termină datoria și unde începe dreptul tău la fericire? Poate cineva să fie fericit într-o familie unde doar unul dă și ceilalți doar primesc?