Am scris testamentul și am aflat adevărul despre nora mea: Povestea unei soacre care a învățat să ierte

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar privirea fiului meu, Mihai, se plimba între noi ca o minge aruncată într-un joc pe care nu-l voia nimeni.

— E casa mea, Irina. Am dreptul să decid ce se întâmplă cu ea, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar adevărul era că nu eram sigură de nimic. De când murise soțul meu, totul părea să se destrame: liniștea, familia, chiar și eu însămi.

Totul a început în ziua în care am decis să scriu testamentul. Aveam 67 de ani și o inimă obosită de griji. Mihai și Irina locuiau la etajul de sus al casei noastre din Pitești, împreună cu nepoțica mea, Ana. De ani buni simțeam că nu mai sunt binevenită în propria casă. Irina mă privea mereu cu suspiciune, iar Mihai era prins între noi ca un copil care nu știe pe cine să asculte.

Într-o seară ploioasă de martie, după ce Ana adormise, am coborât la biroul notarial din centru. Am scris testamentul cu mâna tremurândă: casa urma să rămână lui Mihai, dar cu condiția ca eu să pot locui aici până la sfârșitul vieții. Am crezut că fac ceea ce trebuie. Dar când Irina a aflat, a izbucnit furtuna.

— Nu te gândești niciodată la noi! Mereu e vorba doar despre tine și dorințele tale! mi-a strigat ea într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Mihai a încercat să o liniștească, dar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumn în stomac.

Am început să mă întreb: unde greșisem? Îmi amintesc prima zi când Mihai mi-a adus-o pe Irina acasă. Era timidă, cu ochii mari și mâinile reci. I-am zâmbit și i-am spus: „Bine ai venit în familie!” Dar anii au trecut și între noi s-a așternut o tăcere grea. Orice gest al meu părea interpretat greșit: dacă îi făceam o ciorbă, spunea că nu-i place; dacă îi cumpăram ceva pentru casă, se supăra că nu m-a întrebat nimeni.

Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot, mamă! Nu mă simt acasă aici. Parcă orice fac e greșit… Nici Mihai nu mă înțelege.

Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Poate că nici pentru Irina nu era ușor să trăiască sub același acoperiș cu mine. Dar orgoliul meu era prea mare ca să recunosc asta cu voce tare.

După scandalul cu testamentul, Mihai a venit la mine într-o seară târzie. Avea ochii roșii de oboseală.

— Mamă… te rog… încearcă să vorbești cu Irina. Nu mai pot trăi așa, între două focuri.

L-am privit lung. Era băiatul meu, dar nu mai știam cum să-l ajut. Am bătut la ușa lor și am intrat încet.

— Irina… putem vorbi?

Ea stătea pe marginea patului, cu spatele la mine.

— Ce rost are? Oricum nu mă asculți niciodată…

M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc despre copilăria mea, despre cât de greu mi-a fost fără mamă și cât de mult mi-am dorit ca familia mea să fie unită. Pentru prima dată, Irina m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Știi… mi-e frică să nu pierd tot ce am construit aici. Mi-e frică să nu rămân singură, i-am spus cu voce stinsă.

Irina a oftat:

— Și mie mi-e frică… Mi-e frică să nu fiu niciodată destul pentru tine sau pentru Mihai.

Am plâns amândouă în tăcere. Era prima dată când ne vedeam una pe cealaltă cu adevărat.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mulțumesc că ai avut curajul să vorbești cu mine.”

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au mai fost certuri, au mai fost tăceri. Dar încet-încet, am început să ne respectăm spațiul și durerile. Am mers împreună la cimitir la soțul meu, am gătit împreună pentru Ana și chiar am râs la un film prost într-o seară de duminică.

Testamentul a rămas neschimbat, dar relația noastră s-a transformat. Am învățat că uneori trebuie să renunți la orgoliu ca să poți ierta și să fii iertat.

Acum stau la fereastră și privesc cum Ana se joacă în curte. Mă întreb: dacă aș fi avut curajul să vorbesc mai devreme cu Irina, oare câte lacrimi aș fi putut cruța? Oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste în tăcere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?