Am născut aproape în bucătărie, cu tigaia pe foc: Povestea unei iubiri care m-a făcut să uit de mine

— Nu te opri acum, Ioana! Ține tigaia pe foc, că vine Radu flămând de la muncă! vocea mamei răsuna în capul meu, dar nu era acolo. Era doar ecoul unei vieți trăite mereu pentru alții. În seara aceea, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită, am simțit prima contracție. Am strâns din dinți și am continuat să amestec în oala cu tocăniță, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Radu urma să ajungă acasă în orice clipă, iar el nu suporta să găsească masa goală.

— Ioana, ce faci? Ai pus sare? Să nu fie iar fadă ca data trecută! mi-a strigat el din hol, trântind ușa.

Am simțit cum mă cuprinde o durere surdă, dar am zâmbit forțat:

— Da, dragă, e gata în cinci minute!

În timp ce el își scotea pantofii și bombănea despre șeful lui, eu încercam să respir printre valurile de durere care veneau tot mai des. M-am sprijinit de chiuvetă și am tras aer adânc în piept. Nu voiam să-l supăr. Nu voiam să creadă că sunt slabă sau că nu pot duce o sarcină ca orice femeie.

Când a venit mama să aducă niște borcane cu compot, m-a găsit aplecată peste masă, cu lacrimi în ochi.

— Fata mea, ești nebună? Ai contracții! Trebuie să mergem la spital!

— Nu pot… încă nu e gata cina… Radu…

Mama a izbucnit:

— Să-și facă singur de mâncare! Tu naști, nu gătești! Hai!

Radu a apărut în pragul bucătăriei, cu fața posomorâtă:

— Ce-i atâta panică? Ioana, nu dramatiza! Mai ai timp până naști. Și nici n-ai terminat mâncarea…

Mama s-a uitat la el cu o ură pe care n-o mai văzusem la ea:

— Dacă nu-ți pasă de soția ta, măcar las-o să trăiască! Ioana, ia-ți geanta!

Am urcat în mașină cu mama, iar Radu a rămas în ușă, nemulțumit că plecăm înainte să mănânce. Pe drum spre spital, printre gemete și lacrimi, i-am șoptit mamei:

— Te rog… ai grijă de Radu… să nu-i lipsească nimic…

Mama a frânat brusc și s-a întors spre mine:

— Ioana! Tu chiar nu vezi cât te-ai pierdut? El trebuie să aibă grijă de tine acum!

Am tăcut. În mintea mea se derulau toate serile în care am pus nevoile lui înaintea durerilor mele de spate, înaintea oboselii sau a viselor mele. M-am măritat cu Radu la 23 de ani, după ce tata a murit și mama a rămas singură. El era băiat bun la început — atent, galant, promitea că va avea grijă de mine. Dar după nuntă s-a schimbat. A început să ridice tonul când nu-i convenea ceva, să critice orice detaliu: „Nu știi să calci cămășile!”, „Nu gătești ca mama mea!”, „Nu ești destul de atentă la nevoile mele!”

Prietenii mei au dispărut rând pe rând. „Radu nu-i suportă”, îmi spunea el. „E mai bine să fim doar noi doi.” Am renunțat la jobul meu de la librărie pentru că „e mai bine să stai acasă cât ești însărcinată”. Mama mă vizita rar — Radu nu suporta „să-i invadeze spațiul”.

În acea seară, pe drumul spre maternitate, am simțit că mă sufoc. Nu doar de durere fizică, ci de povara anilor în care am uitat cine sunt.

La spital am ajuns la limită. Doctorița mi-a spus:

— Dacă mai întârziai puțin, nășteai acasă! Ce-a fost în capul tău?

Am plâns în hohote. Nu știam ce să răspund. M-am gândit la copilul meu — o fetiță — și la ce fel de viață îi voi oferi dacă rămân aceeași femeie care pune mereu pe altcineva pe primul loc.

După naștere, Radu a venit la spital cu un buchet mic de flori și un aer plictisit.

— Cât mai stai aici? Cine-mi face mâncare acasă?

Mama l-a dat afară din salon.

— Ieși! Fata mea are nevoie de liniște!

În zilele următoare, am stat cu fetița mea în brațe și am privit pe geam la cerul gri al Bucureștiului. M-am întrebat dacă pot schimba ceva. Dacă pot fi altfel pentru ea. Dacă pot fi altfel pentru mine.

Când m-am întors acasă, Radu era supărat că nu i-am lăsat mâncare gătită la congelator. A ridicat vocea. Am simțit cum mi se strânge inima de frică și rușine. Dar apoi am privit-o pe Maria — fetița mea — și am știut că trebuie să aleg: ori continui să fiu umbra unei femei care trăiește doar pentru alții, ori încerc să mă regăsesc.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, i-am spus lui Radu:

— De azi înainte vreau să fim o familie adevărată. Să ne respectăm reciproc. Să avem grijă unul de altul. Dacă nu poți sau nu vrei… atunci va trebui să pleci.

A râs disprețuitor:

— Și unde te duci tu cu un copil mic?

Nu i-am răspuns atunci. Dar am început să strâng bani într-un plic ascuns sub saltea. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi. Mama venea zilnic și mă ajuta cu Maria.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi avea curajul să plec. Poate Radu se va schimba — deși nu cred. Dar știu că nu mai pot trăi așa.

Mă uit la Maria și mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru cei pe care îi iubim? Și când devine dragostea o povară care ne distruge încetul cu încetul?