Am leșinat la masa de familie, pentru că soțul meu nu m-a ajutat cu bebelușul – Oare familia noastră mai are vreo șansă?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! — am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, în timp ce îl legănam pe Vlad în brațe. Era a treia oară când îi ceream să mă ajute cu băiatul în ultimele două ore, dar el nici nu s-a uitat la mine. Stătea pe canapea, cu ochii în telefon, râzând la un clip pe care i-l trimisese prietenul lui, Sorin. În bucătărie, mama lui pregătea salata de boeuf pentru masa de duminică, iar eu simțeam cum mi se taie picioarele de oboseală.

— Lasă, dragă, că ești tânără, ai energie! — mi-a spus soacra mea când am încercat să-i spun că nu am dormit deloc noaptea trecută. — Pe vremea mea, creșteam trei copii fără să mă plâng.

Am zâmbit forțat și am strâns din dinți. Vlad plângea neîncetat de două zile, colicii îl chinuiau și eu nu mai știam ce să fac. Radu nu schimbase niciun scutec de când ne-am întors de la maternitate. Când îi spuneam că nu mai pot, îmi răspundea mereu:

— Ești mamă, tu știi mai bine. Eu nu mă pricep la astea.

În acea duminică, toată familia era adunată în sufragerie: părinții lui Radu, sora lui cu soțul și copiii lor gălăgioși. Eu încercam să par prezentabilă, deși aveam cearcăne până la bărbie și hainele pătate de lapte. Vlad plângea din nou și simțeam cum privirile tuturor se întorc spre mine. Soacra mea a oftat teatral:

— Dă-mi-l mie dacă nu te descurci!

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Am ieșit pe hol cu Vlad în brațe și am început să-l legăn disperată. Îmi tremurau mâinile. Simțeam că mă sufoc. Am încercat să-l sun pe Radu să vină să mă ajute, dar telefonul lui suna ocupat. M-am sprijinit de perete și am simțit cum totul se învârte în jurul meu.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu toată familia adunată în jurul meu. Soacra îmi punea apă rece pe frunte, iar Radu stătea stingher într-un colț.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat buimacă.

— Ai leșinat cu copilul în brațe! — a spus mama lui Radu cu un ton acuzator. — Noroc că am fost eu acolo!

Radu nu a spus nimic. Nu s-a apropiat de mine, nu m-a întrebat dacă sunt bine. Sora lui a început să șușotească ceva cu soțul ei și am simțit cum rușinea mă arde pe dinăuntru.

După ce toți au plecat, casa a rămas tăcută. Vlad dormea în pătuțul lui mic, iar eu stăteam pe marginea patului, cu capul în mâini. Radu a intrat în cameră fără să bată la ușă.

— Ce-a fost asta? — m-a întrebat sec.

— Ce-a fost ce? — am răspuns fără vlagă.

— Toată lumea s-a speriat din cauza ta! Nu puteai să te controlezi?

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

— Radu, sunt epuizată! Nu dorm de zile întregi! Nu mă ajuți deloc! Nu vezi că nu mai pot?

A ridicat din umeri.

— Toate femeile trec prin asta. Nu ești nici prima, nici ultima.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură încât mi-am dorit să dispar. În acea noapte am stat trează lângă Vlad și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat între noi de când am devenit părinți. Înainte, Radu era atent, grijuliu, îmi aducea flori fără motiv și îmi spunea că sunt tot universul lui. După naștere, parcă s-a transformat într-un străin rece și indiferent.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu el din nou.

— Radu, dacă nu mă ajuți, nu știu cât o să mai rezist. Simt că mă sufoc aici…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.

— Exagerezi. O să-ți treacă.

M-am dus la mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Draga mea, dacă nu primești sprijin acasă, trebuie să te gândești la tine și la copilul tău. Nimeni nu merită să trăiască așa.

Zilele au trecut greu. Am început să evit mesele de familie și discuțiile cu rudele lui Radu. M-am izolat tot mai mult. Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu, m-am uitat la el și am simțit o dragoste uriașă și o teamă copleșitoare: dacă rămân singură? Dacă nu voi fi suficient de puternică pentru el?

Într-o zi, când Radu a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a uitat la noi, am știut că trebuie să iau o decizie. Am început să caut grupuri de sprijin pentru mame online și am descoperit cât de multe femei trec prin același coșmar al singurătății în maternitate. Am început să vorbesc cu ele și să-mi recapăt puțin câte puțin curajul.

Într-o dimineață i-am spus lui Radu:

— Dacă nu vrei să fii parte din viața noastră cu adevărat, poate ar trebui să ne gândim fiecare la drumul lui.

A rămas mut câteva secunde.

— Chiar ai ajuns aici? — a întrebat el uimit.

— Da… Pentru că merit mai mult decât indiferența ta. Și Vlad merită un tată prezent sau deloc.

Nu știu ce va urma. Poate că familia noastră se va destrăma sau poate că va renaște altfel. Dar știu sigur că nu vreau ca fiul meu să crească văzând o mamă nefericită și un tată absent.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc această singurătate tăcută? Oare chiar trebuie să alegem între demnitatea noastră și iluzia unei familii perfecte? Voi ce ați face în locul meu?