Am dat afară fiul și nora din casă și le-am luat cheile: e timpul să învețe să trăiască pe cont propriu

— Nu se mai poate, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el și Irina, nora mea, stăteau pe canapea, cu ochii în telefoane, ca și cum nici nu existam. Mă uitam la ei și simțeam cum mi se strânge inima. Trei ani trecuseră de când le deschisesem ușa casei mele, cu speranța că îi ajut să treacă peste o perioadă grea. Atunci, Vlad își pierduse serviciul, iar Irina lucra part-time la o florărie. Au venit la mine cu promisiunea că stau „doar o lună, două, până ne punem pe picioare”.

La început, chiar am fost fericită. Casa mea, care de ani buni era prea mare și prea tăcută, s-a umplut de râsete, de miros de cafea proaspătă dimineața și de pași grăbiți pe hol. Mă bucuram să le gătesc, să le ascult planurile, să-i văd cum se țin de mână. Dar lunile au trecut, apoi s-au făcut ani. Vlad a mai avut câteva încercări de angajare, dar nimic nu părea să-i convină. „Salariile sunt mici, mama, nu merită să mă vând pe nimic”, îmi spunea, cu un aer de superioritate care mă rănea. Irina, la rândul ei, se plângea mereu de oboseală, de șefi, de clienți, de orice. În loc să caute soluții, găseau doar scuze.

Încet-încet, casa mea a devenit a lor. Eu eram cea care făcea curat, gătea, plătea facturile și cumpărăturile. Ei? Se trezeau târziu, plecau la plimbare sau la cafenea, se întorceau seara târziu, uneori aduceau prieteni fără să mă întrebe. Am încercat să vorbesc cu ei, să le spun că nu e în regulă, că nu mai pot duce totul singură. Vlad ridica din umeri: „Lasă, mama, că nu te punem să faci nimic. Dacă vrei, nu mai găti.” Dar cum să nu gătesc, când îi vedeam flămânzi? Cum să nu fac curat, când nu suportam mizeria?

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. „Nu mai pot, doamnă Maria, mă simt inutilă, nu reușesc să fac nimic bine”, mi-a spus. Am încercat s-o încurajez, să-i spun că e tânără, că are timp să-și găsească drumul. Dar, în sinea mea, simțeam că nu mai am putere să fiu sprijinul tuturor. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră în propria casă.

Adevărul e că, de multe ori, am plâns singură în dormitor. Mă simțeam trădată, folosită, ca și cum toată viața mea se rezuma la a le face lor pe plac. Prietenele mele mă întrebau de ce nu le spun să plece. „Cum să-mi dau afară copilul? Ce fel de mamă aș fi?” Dar, cu fiecare zi care trecea, simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Ultima picătură a fost într-o sâmbătă, când am venit acasă de la piață și am găsit chiuveta plină de vase murdare, iar în sufragerie, Vlad și Irina râdeau cu doi prieteni, cu muzica dată tare. Am simțit că explodez. „Ajunge! Nu mai pot! Vreau să-mi iau casa înapoi!” am strigat, cu lacrimi în ochi. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. „Ce ai, mama? De ce te agiți așa?”

Am luat cheile de la ușă și le-am pus pe masă. „Aveți o săptămână să vă găsiți altă locuință. Nu mai pot trăi așa. Vreau liniște, vreau să fiu din nou eu însămi în casa mea.” Irina a început să plângă, Vlad s-a enervat: „Nu poți să faci asta! Suntem familia ta!”

„Tocmai pentru că sunteți familia mea, am suportat atâta timp. Dar nu mai pot. Dacă nu învățați să trăiți pe cont propriu acum, când o veți face?”

A urmat o săptămână de tăcere apăsătoare. Vlad nu mi-a vorbit deloc, Irina se furișa prin casă ca o fantomă. În ziua plecării, au strâns câteva lucruri, fără să mă privească. Vlad mi-a aruncat o ultimă privire plină de reproș: „O să-ți pară rău, mama.”

Am închis ușa după ei și am rămas singură, cu un gol imens în suflet. M-am așezat pe canapea și am plâns în hohote. Mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Poate că am greșit, poate că am fost prea dură, dar nu mai puteam continua așa. Am început să-mi redescopăr liniștea, să gătesc doar pentru mine, să citesc, să ascult muzica preferată fără să fiu deranjată. Dar, în fiecare seară, mă întreb: oare am făcut bine? Oare copiii noștri vor învăța vreodată să fie cu adevărat independenți, sau îi răsfățăm prea mult, din dragoste? Ce ați fi făcut voi în locul meu?