Am dăruit casa fiicei mele, iar acum mă alungă: Povestea unei trădări în propria familie

— Maria, trebuie să înțelegi că nu mai merge așa. Nu mai pot să te țin aici, mi-a spus Jovana, fiica mea, cu o voce rece, pe care nu o recunoșteam. Stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o povară. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Nu era prima dată când discuția asta apărea, dar de data asta simțeam că nu mai e cale de întoarcere.

Mi-am petrecut viața muncind la această casă. Am pus fiecare cărămidă cu mâinile mele, împreună cu soțul meu, Ion, Dumnezeu să-l ierte. Am crescut-o pe Jovana aici, i-am vegheat nopțile cu febră, i-am ascultat visele și i-am șters lacrimile. Când a venit vremea să mă gândesc la bătrânețe, am crezut că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să-i las casa. Să nu aibă grija zilei de mâine, să știe că are un acoperiș sigur deasupra capului. Am făcut act de donație, cu gândul că va avea grijă de mine, că vom fi împreună, mamă și fiică, așa cum am fost mereu.

Dar viața nu e ca în povești. După ce a primit casa, Jovana s-a schimbat. La început, am pus totul pe seama oboselii, a grijilor de la serviciu. Dar, încet-încet, a început să mă evite, să mă critice pentru orice: că nu spăl vasele destul de repede, că uit lumina aprinsă, că nu mai sunt la fel de sprintenă ca altădată. Mă simțeam ca o străină în propria casă. Uneori, când venea cu prietenii ei, mă ruga să stau în camera mea, „să nu deranjez”.

Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu cineva: — Nu mai pot, trebuie să plece. Nu mai suport să am grijă de ea. Parcă nu e mama mea, e o povară. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă. M-am întrebat unde am greșit, ce am făcut să merit asta.

A doua zi, la micul dejun, am încercat să vorbesc cu ea. — Jovana, te rog, spune-mi ce te apasă. Poate am greșit cu ceva, dar sunt tot mama ta. S-a uitat la mine cu ochii goi: — Nu e vorba de tine, e vorba de mine. Am nevoie de spațiu, de viața mea. Nu pot să am grijă de tine la nesfârșit. Poate ar fi mai bine să te duci la un azil, acolo ai avea grijă, aici nu mai pot.

M-am ridicat de la masă, cu lacrimi în ochi. M-am dus în camera mea și am privit pe geam, la grădina pe care o îngrijisem zeci de ani. M-am gândit la Ion, la cum ar fi reacționat el dacă ar fi fost aici. El mereu spunea: „Familia e tot ce contează, Maria. Să nu uiți asta niciodată.” Dar ce faci când familia te alungă?

Zilele au trecut greu. Jovana a început să mă ignore complet. Îmi lăsa mâncarea pe masă, fără să spună un cuvânt. Uneori, nu venea acasă cu zilele. Mă simțeam invizibilă. Vecina mea, tanti Viorica, a observat că nu mai ies din curte și a venit să mă vadă. — Ce-i cu tine, Maria? Nu te mai văd la piață, nu te mai aud râzând. I-am povestit totul, cu inima strânsă. M-a luat în brațe și mi-a spus: — Nu meriți așa ceva. Dar, știi, copiii de azi nu mai sunt ca noi. Nu mai știu ce-i respectul, nu mai știu să fie recunoscători.

Într-o zi, Jovana a venit acasă cu un bărbat, Mihai, prietenul ei. Am auzit-o spunându-i: — Dacă ar pleca mama, am putea să renovăm camera ei. Am putea să facem un birou sau o cameră de oaspeți. Mihai a dat din cap, fără să spună nimic. M-am simțit ca un obiect de care trebuie să scape.

În seara aceea, am adunat curaj și am intrat în sufragerie. — Jovana, vreau să vorbim. Ea a oftat, vizibil iritată. — Ce mai e acum? — Jovana, eu nu am unde să mă duc. Casa asta e tot ce am. Am făcut-o pentru tine, dar și pentru mine. Nu pot să plec. — Maria, nu înțelegi? Nu mai e casa ta. E a mea. Și fac ce vreau cu ea. Dacă nu vrei să pleci de bunăvoie, o să găsesc o soluție. Poate chiar legală.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit afară, în grădină, și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am gândit să mă duc la preot, să-i cer sfat. Părintele Nicolae m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus: — Maria, Dumnezeu vede tot. Nu ești singură. Poate că trebuie să lupți pentru dreptul tău. Să vorbești cu cineva, să nu accepți să fii alungată ca un câine.

Am încercat să vorbesc cu un avocat, dar mi-a spus că, legal, nu mai am niciun drept asupra casei. Am simțit că lumea se prăbușește peste mine. Singura mea speranță era să o fac pe Jovana să-și amintească de copilăria ei, de dragostea mea. Am căutat prin sertare și am găsit o fotografie cu noi două, de când era mică. I-am lăsat-o pe masă, cu un bilet: „Îți amintești când spuneai că vei avea grijă de mine mereu?”

A doua zi, fotografia era la gunoi. Am înțeles atunci că nu mai e nimic de făcut. M-am dus la tanti Viorica și i-am spus: — Cred că trebuie să plec. Nu mai pot trăi așa. M-a luat de mână și mi-a spus să stau la ea până găsesc o soluție. Am plecat din casa mea cu o valiză și cu sufletul sfâșiat.

Acum, stau la geamul camerei de la Viorica și mă uit la strada pe care am crescut-o pe Jovana. Mă întreb: oare unde am greșit? Oare ce înseamnă familia, dacă nu dragoste și sprijin? Voi ce ați face în locul meu? Cum poți să ierți o astfel de trădare?