„Am crezut mereu că suntem prietene adevărate. Până când am aflat că eram doar o soluție comodă pentru ea”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu acolo doar când ai tu nevoie!
Vocea Monicăi răsuna în bucătăria mea mică, printre cănile de cafea aburinde și firimiturile de cozonac rămas de la Paște. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și ea.
— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Ilinca, tu nu vezi? Mereu vii la mine cu problemele tale, cu necazurile tale, dar când am eu nevoie de cineva, nu ești niciodată acolo. Pentru tine sunt doar o soluție comodă, un umăr pe care să plângi când nu ai altceva mai bun de făcut.

Mi-am mușcat buza. Nu era adevărat. Sau… era? Am început să derulez în minte toate momentele noastre: liceul, când chiuleam împreună ca să mergem la film; facultatea, când ne împărțeam ultimii bani pe o pizza; serile lungi în care râdeam până ne durea burta. Dar și momentele în care eu plângeam după despărțiri, după certuri cu părinții, iar Moni mă asculta fără să se plângă niciodată.

— Moni, nu cred că e corect ce spui… am șoptit.
Ea a oftat și s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Nu mai pot, Ilinca. M-am săturat să fiu mereu „cea de rezervă”. Prietenia asta nu mă mai ajută cu nimic.
A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu cafeaua răcită și un gol imens în stomac.

Așa a început sfârșitul unei prietenii pe care o credeam veșnică.

În zilele care au urmat, am încercat să o sun, să-i scriu mesaje. Nimic. M-a blocat peste tot. Am simțit cum lumea mea se prăbușește încet, ca un castel de nisip lovit de valuri. Mama m-a găsit plângând pe canapea într-o seară și a încercat să mă liniștească:

— Ilinca, oamenii vin și pleacă din viața noastră. Poate că Moni are dreptate… poate că trebuie să te gândești și tu la ce ai greșit.

M-am înfuriat pe mama. Cum putea să țină cu ea? Dar apoi am început să mă gândesc la toate dățile când Moni îmi povestea despre problemele ei cu fratele ei mai mic sau despre cât de greu îi era la muncă, iar eu schimbam subiectul spre necazurile mele. Poate chiar eram egoistă…

Au trecut luni. Am încercat să-mi fac alți prieteni la birou, dar nimeni nu era ca Moni. Nimeni nu știa toate glumele noastre, nimeni nu mă cunoștea atât de bine încât să-mi citească gândurile dintr-o privire.

Într-o zi, la supermarket, am dat nas în nas cu ea. Era cu o altă fată, râdeau zgomotos la raionul de lactate. M-a văzut și s-a oprit brusc.

— Salut, Ilinca…

— Salut, Moni… Ce faci?

A ezitat o clipă, apoi a spus:

— Sunt bine. Chiar foarte bine.

Am simțit un nod în gât.

— Mi-e dor de tine, am spus sincer.

A oftat.

— Și mie mi-a fost dor… dar cred că e mai bine așa. Am nevoie de oameni care mă văd cu adevărat, nu doar ca pe un refugiu temporar.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat ore întregi uitându-mă la pozele noastre vechi: la balul de absolvire, la mare, la munte… Am realizat că poate niciodată nu i-am spus cât de mult înseamnă pentru mine.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce înseamnă pentru tine o prietenie adevărată?

Nu am știut ce să răspund. Pentru mine, Moni era familia pe care mi-am ales-o singură. Dar poate că nu am știut niciodată să fiu și eu familia ei.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, am primit un mesaj scurt de la ea:

„Sper că ești bine.”

Am plâns din nou. I-am răspuns timid:

„Îmi pare rău pentru tot ce n-am văzut atunci.”

Nu mi-a mai scris nimic după aceea. Dar am simțit că undeva, între noi două, s-a închis un cerc.

Acum am alți prieteni. Nu e la fel — și poate nici nu va mai fi vreodată. Dar am învățat să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin despre mine. Sora mea îmi spune că m-am schimbat mult — „în bine”, zice ea.

Uneori mă întreb dacă Moni se gândește vreodată la mine când trece pe lângă cafeneaua noastră preferată sau când vede un film prost și râde singură. Oare chiar putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau unele prietenii sunt menite doar să ne învețe cine suntem cu adevărat?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie să piardă ceva important ca să învețe să prețuiască oamenii din jur. Dar voi? Ați trecut vreodată printr-o astfel de trădare? Ce ați face dacă ați afla că pentru cineva drag ați fost doar o soluție comodă?