Am căzut la masa de familie: Strigătul meu de ajutor într-o familie care se destramă

— Nu mai pot, Darius! Nu mai pot! am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să-mi țin ochii deschiși la masa de duminică, cu toată familia adunată în jurul sarmalelor aburinde. Fetița noastră, Ilinca, plângea neconsolată în pătuțul portabil, iar eu simțeam cum mi se scurge viața din trup. Mama lui Darius mă privea peste ochelari, cu sprâncenele ridicate a dezaprobare. — Poate ar trebui să o lași să plângă puțin, a zis ea încet, ca să nu o audă toți. — Sau poate ar trebui să o ia Darius în brațe măcar o dată! am izbucnit eu, fără să-mi dau seama că vocea mi-a crescut. Toți s-au oprit din mestecat. Darius s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Ce ai, Raluca? De ce faci așa? Nu ești tu cea care știe cel mai bine ce-i trebuie copilului? a zis el, cu voce joasă, dar tăioasă. Am simțit cum mă sufoc. De trei luni nu dormisem mai mult de două ore legate. Mă trezeam la fiecare scâncet al Ilincăi, îi schimbam scutecele, o alăptam, îi cântam, îi făceam băiță. Darius venea seara de la muncă și se trântea pe canapea cu telefonul în mână. — Sunt obosit, Ralu… lasă-mă puțin! îmi spunea aproape zilnic.

Dar azi… azi nu mai puteam. Simțeam că dacă nu strig, dacă nu cer ajutorul cuiva, o să mă pierd pe mine însămi. Am încercat să mă ridic de la masă să merg la Ilinca, dar totul s-a făcut negru. Am auzit doar un vuiet și apoi nimic.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu mama mea udându-mi fruntea cu un prosop rece. Darius stătea într-un colț al camerei, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută. — Ești bine? m-a întrebat mama cu voce tremurată. — Da… cred că da… am răspuns încet. Dar nu eram bine deloc.

Toată lumea se uita la mine ca la o ciudățenie. Sora lui Darius șușotea ceva cu soțul ei. Tata încerca să destindă atmosfera făcând glume proaste despre „femeile sensibile”. Dar eu simțeam doar rușine și furie. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să fiu singură într-o familie atât de mare?

După ce ne-am întors acasă, Darius a încercat să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ai exagerat azi… chiar trebuia să faci scena aia? m-a întrebat el în timp ce-și scotea pantofii. — Scenă? am izbucnit eu. Am leșinat de oboseală! Tu nu vezi că nu mai pot? Că am nevoie de tine? Că Ilinca are nevoie de tatăl ei?

A tăcut. S-a dus la baie și a închis ușa după el. Am rămas singură în sufragerie, cu Ilinca dormind pe pieptul meu și lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu el. — Darius, te rog… ajută-mă măcar noaptea cu Ilinca. Nu mai pot singură! — Raluca, eu muncesc toată ziua! Tu stai acasă… ce vrei să fac? Să nu mai dorm nici eu?

M-am simțit ca și cum aș fi vorbit cu un zid. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar exagerez? Poate chiar e normal ca doar mama să se ocupe de copil? Dar când vedeam prietenele mele cum își împart sarcinile cu soții lor, cum râd împreună la plimbare cu căruciorul sau cum își fac program să iasă fiecare separat din când în când… mă apuca disperarea.

Mama mea a venit într-o zi să stea cu Ilinca ca să pot dormi două ore legate. Când m-am trezit, m-a privit lung: — Raluca, trebuie să vorbești serios cu Darius. Nu poți continua așa… te pierzi pe tine! — Am încercat, mamă… dar nu vrea să audă.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit greu după colici și plâns isteric, am stat pe marginea patului lângă Darius și i-am spus: — Dacă nu te implici deloc… dacă nu vrei să fim o echipă… eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca Ilinca să crească într-o familie unde mama e mereu obosită și tristă iar tata absent.

S-a uitat la mine lung și pentru prima dată l-am văzut nesigur: — Nu știu ce vrei de la mine… n-am crescut niciodată copii mici… mi-e frică să nu-i fac rău…

Atunci am izbucnit în plâns: — Și mie mi-e frică! Dar trebuie să încercăm împreună! Nu pot fi doar eu părintele ei!

A doua zi dimineață l-am găsit pe Darius lângă pătuțul Ilincăi, încercând stângaci să-i schimbe scutecul. M-a privit rușinat: — Poate mă ajuți puțin… nu prea știu cum se face…

A fost un început mic, dar pentru mine a însemnat totul. Au urmat multe zile grele și multe certuri, dar încet-încet am început să fim o echipă adevărată.

Totuși, rana acelei zile de la masa de familie încă mă doare. Încerc să iert lipsa lui de implicare și judecata celor din jur, dar uneori mă întreb: oare câte femei trec prin asta fără ca nimeni să le vadă? Oare cât putem duce singure până când ne prăbușim?

Poate că povestea mea va face pe cineva să deschidă ochii sau inima pentru o mamă epuizată din apropiere. Sau poate măcar va da curaj unei femei să ceară ajutor înainte de a cădea.

Uneori mă uit la Ilinca și mă întreb: oare va ști vreodată cât de greu mi-a fost? Oare va avea curajul să ceară ajutor când va avea nevoie? Și dacă da… va fi cineva acolo pentru ea?