Am aflat de trădarea lui când eram la pământ: În timp ce eu luptam pentru viață, el era la ea

— Nu vă faceți griji, doamnă Ionescu, operația decurge bine la 90% dintre pacienți, mi-a spus doctorul Stanciu, încercând să-mi zâmbească încurajator. Dar eu nu mai simțeam nimic. Eram întinsă pe patul acela rece de spital, cu perfuzia în mână, și mă uitam la tavanul alb, gol, ca și cum viața mea ar fi fost suspendată între două lumi. În salonul 203, la etajul trei, timpul curgea altfel. Nu mai conta dacă era zi sau noapte, dacă afară ploua sau era soare. Tot ce conta era să supraviețuiesc.

Înainte să ajung aici, mă simțeam deja epuizată. Aveam febră, dureri de cap, și un nod în stomac care nu mă lăsa să dorm. Dar nu voiam să spun nimănui cât de rău mă simt. Nu voiam să-mi sperii copiii, pe Ana și Vlad, și nici pe soțul meu, Radu. El era mereu ocupat, mereu cu telefonul la ureche, mereu cu „probleme la serviciu”. În seara în care am ajuns la Urgențe, m-a dus el, dar părea mai preocupat să nu întârzie la o întâlnire decât de starea mea. — O să fie bine, mi-a spus, și-a plecat grăbit, fără să mă privească în ochi.

Primele zile în spital au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea transpirată, cu inima bătând nebunește, și mă întrebam dacă o să mai apuc să-mi văd copiii crescând. Radu venea rar, de obicei pe fugă, cu ochii în telefon. — Scuză-mă, am o ședință, nu pot sta mult, îmi spunea. Îmi aducea flori, dar nu mă privea niciodată cu adevărat. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar nu aveam putere să-l întreb nimic.

Într-o după-amiază, când mă simțeam ceva mai bine, am rugat-o pe sora medicală să-mi aducă telefonul. Am vrut să vorbesc cu copiii, să le aud vocile. Ana, fetița mea de 12 ani, era tristă. — Mami, tati nu e acasă nici azi, a zis încet. — Unde e? am întrebat, cu un fior rece pe șira spinării. — A zis că are treabă la birou, dar l-am auzit vorbind cu cineva la telefon, râdea… Nu era vocea unui coleg, mami. Era o doamnă.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am încercat să nu plâng, să nu mă vadă asistentele, dar lacrimile au început să curgă singure. Am început să-mi amintesc toate serile în care Radu întârzia, toate mesajele la care nu răspundea, toate minciunile mici pe care le-am ignorat. M-am simțit atât de singură, atât de trădată, încât am vrut să urlu. Dar nu puteam. Trebuia să fiu puternică pentru copii.

În noaptea aceea, nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând sunetele spitalului, și m-am întrebat unde am greșit. Oare nu am fost destul de bună? Oare boala mea l-a speriat? Sau poate că el nu m-a iubit niciodată cu adevărat? Dimineața, când a venit să mă vadă, l-am privit altfel. — Radu, trebuie să vorbim, i-am spus. S-a uitat la mine, surprins, dar a evitat să-mi răspundă. — Acum nu pot, am o întâlnire importantă, a murmurat, și a ieșit pe ușă.

După două zile, am primit un mesaj anonim pe Facebook. „Știi unde e soțul tău când tu ești în spital?” Am simțit cum mi se strânge inima. Am deschis profilul, era o femeie pe care nu o cunoșteam, Irina. Mi-a trimis o poză cu Radu, ținând-o de mână într-o cafenea din oraș. Am simțit că mă sufoc. Am vrut să arunc telefonul, să nu mai văd nimic, dar nu puteam. Am sunat-o pe prietena mea, Simona. — Nu mai pot, Simona, nu mai pot! El mă înșală, chiar acum, când eu sunt la pământ! Simona a venit la spital și m-a ținut de mână, fără să spună nimic. Doar a plâns cu mine.

Când Radu a venit din nou, l-am privit drept în ochi. — Știu tot, i-am spus. Nu a încercat să nege. — Îmi pare rău, a zis, dar nu părea deloc sincer. — De cât timp? am întrebat. — De câteva luni, a recunoscut. — Și de ce? — Nu știu, am simțit că nu mai suntem ca înainte, că tu ești mereu obosită, mereu preocupată de copii, de casă… Am simțit că nu mai am loc în viața ta.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toate sacrificiile mele, toate nopțile nedormite, toate grijile pentru familie, nu au însemnat nimic pentru el. — Și eu? Eu cu cine rămân? Cine are grijă de mine? am întrebat, dar el nu a avut răspuns. A plecat, lăsându-mă singură, cu inima frântă și cu trupul slăbit.

După operație, recuperarea a fost grea. Dar am avut timp să mă gândesc la tot. Am vorbit cu copiii, le-am spus adevărul, atât cât au putut ei să înțeleagă. Ana a plâns mult, Vlad s-a închis în el. Dar am încercat să le arăt că putem fi o familie, chiar și fără Radu. Am început să merg la terapie, să mă redescopăr, să învăț să mă iubesc din nou.

Au trecut luni de atunci. Radu a încercat să se întoarcă, să-mi spună că a greșit, că vrea să repare totul. Dar nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc cu frica, cu minciuna, cu sentimentul că nu sunt suficientă. Am ales să merg mai departe, pentru mine și pentru copiii mei.

Uneori, noaptea, mă întreb: Oare am făcut bine că am pus punct? Oare meritam mai mult? Sau poate că, de fapt, tot ce contează e să învățăm să ne ridicăm, oricât de jos am cădea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?