Ajutor! Am aflat că soțul meu mă înșală chiar de la amanta lui – Povestea mea și întrebarea care nu-mi dă pace

— Nu știu cum să-ți spun asta, dar cred că meriți să știi adevărul. Vocea de la capătul firului era tremurată, dar hotărâtă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. — Cine ești? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam că ceva groaznic urmează să se întâmple.

— Sunt Irina. Știu că nu mă cunoști, dar… eu sunt femeia cu care soțul tău, Vlad, are o relație de aproape un an. Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat telefonul pe speaker și m-am așezat pe scaun, cu genunchii moi. Într-o clipă, tot ce credeam că știu despre viața mea s-a spulberat.

Nu-mi amintesc exact ce am spus sau ce a urmat în acele minute. Irina vorbea repede, cuvintele ei curgeau ca un șuvoi rece: „Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta. Vlad mi-a promis că va divorța, dar văd că nu are curaj. Nu vreau să-ți fac rău, dar nici eu nu mai pot trăi așa.”

Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am ridicat mecanic și am început să mă plimb prin bucătărie, ca o leoaică prinsă în cușcă. Copiii mei, Ana și Radu, se uitau la desene în sufragerie, fără să știe că lumea noastră tocmai se prăbușea.

Când Vlad a intrat pe ușă, i-am văzut privirea obosită, aceeași privire pe care o avea de luni bune. — Ce s-a întâmplat? Pari palidă, a spus el, încercând să mă îmbrățișeze. M-am tras înapoi.

— Vlad, cine e Irina? am întrebat direct, cu vocea tremurândă.

A încremenit. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui vinovăția, frica și rușinea. — Nu… nu știu despre ce vorbești.

— Nu mă minți! M-a sunat chiar ea! Mi-a spus totul!

A tăcut. Apoi a oftat adânc și s-a prăbușit pe scaun. — Îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc. A fost o greșeală… Nu știu cum am ajuns aici.

Am izbucnit în plâns. Toate serile în care îl așteptam acasă, toate minciunile mărunte despre „ore suplimentare” sau „ieșiri cu băieții” mi-au trecut prin fața ochilor ca un film prost. — O greșeală? Un an întreg? Și copiii noștri? Familia noastră?

Vlad încerca să explice, dar nu mai auzeam nimic. Simțeam doar furie și durere. În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind spre fereastră, încercând să-mi dau seama unde am greșit eu. Oare nu am fost suficient de bună? Oare m-am schimbat prea mult după ce au apărut copiii?

A doua zi dimineață, Ana m-a întrebat: — Mami, de ce ai ochii roșii? I-am zâmbit forțat și i-am spus că sunt obosită. Dar adevărul era că nu mai știam cine sunt sau ce trebuie să fac.

Am mers la mama mea, Maria, sperând că mă va ajuta să găsesc o soluție. Dar reacția ei m-a surprins: — Toți bărbații calcă strâmb la un moment dat! Nu-ți distruge familia pentru o prostie! Gândește-te la copii!

M-am simțit și mai singură. Prietena mea cea mai bună, Roxana, a avut altă reacție: — Nu-l ierta! Odată ce te-a trădat, o va face din nou! Meriți mai mult!

Eram prinsă între două lumi: una care îmi cerea să iert pentru binele familiei și alta care îmi spunea să plec pentru binele meu.

În zilele care au urmat, Vlad a încercat să repare lucrurile: flori, mesaje lungi, promisiuni că va rupe orice legătură cu Irina. Dar nu puteam uita imaginea acelei femei care a avut curajul să mă sune și să-mi spună adevărul.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine: — Te rog… Dă-mi o șansă să-ți arăt că pot fi bărbatul de care ai nevoie. Îl priveam și nu-l mai recunoșteam. Era același om cu care am râs la nunta noastră? Același tată care le citea povești copiilor?

Am început să merg la terapie singură. Psihologul meu, domnul Popescu, m-a întrebat: — Ce vrei tu cu adevărat? Nu ce vor ceilalți pentru tine.

Mi-am dat seama că nu știam răspunsul. Eram atât de obișnuită să pun pe toți înaintea mea încât uitasem cine sunt și ce merit.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între furie și speranță, între dorința de a salva familia și nevoia de a mă regăsi pe mine însămi. Vlad a mers și el la terapie, a încercat să fie prezent acasă, dar rana era adâncă.

Într-o zi, Ana mi-a spus: — Mami, tu ești tristă mereu acum. Mi s-a rupt sufletul. Atunci am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copii.

Am ales să ne despărțim pentru o perioadă. Vlad s-a mutat la fratele lui, iar eu am rămas cu copiii. A fost greu, dar am început să respir din nou. Am redescoperit lucruri simple: o cafea băută în liniște dimineața, o carte citită fără întreruperi.

Familia mea m-a judecat: — Cum poți să-ți crești copiii singură? Ce vor zice vecinii? Dar eu știam că nu pot trăi într-o minciună doar ca să par „familia perfectă”.

Acum, după aproape un an de la acel telefon fatidic, încă nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Dar știu sigur că merit respect și sinceritate.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte aleg să rămână din frică sau rușine? Oare e mai bine să ierți sau să pleci atunci când inima ți-e făcută bucăți?