„Ai o lună să pleci!” – Povestea unei nurori între așteptările familiei și propriile visuri

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea.

El nu mi-a răspuns. Doar a oftat adânc, ca și cum fiecare cuvânt al meu ar fi fost o povară pe care nu știa cum s-o ducă. În camera de alături, Maria, soacra mea, își făcea de lucru zgomotos, ca să ne amintească tuturor cine e stăpâna casei.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când am venit acasă de la serviciu și am găsit-o pe Maria așteptându-mă în bucătărie. Avea mâinile încrucișate pe piept și privirea rece.

— Irina, ai o lună să te muți. Nu mai merge așa. Casa asta nu e hotel!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad era acolo, dar nu a scos niciun cuvânt. M-am uitat la el, căutând sprijin, dar el și-a coborât ochii. M-am simțit trădată, singură, ca un copil pedepsit pe nedrept.

Nu era prima dată când Maria îmi arunca vorbe grele. De când m-am mutat la ei după nuntă, fiecare zi era o luptă pentru spațiu, pentru respect, pentru un pic de liniște. Totul trebuia făcut după regulile ei: cum să gătesc, cum să spăl rufele, chiar și cum să-mi aranjez hainele în dulap. Orice încercare de a-mi impune propria ordine era întâmpinată cu replici tăioase sau priviri pline de dispreț.

— Nu știu ce-a văzut Vlad la tine… Pe vremea mea, femeile știau să țină o casă!

Încercam să mă abțin, să nu răspund cu aceeași monedă. Mama m-a crescut să fiu respectuoasă și să nu mă cert cu bătrânii. Dar fiecare zi mă făcea să mă simt tot mai mică.

Vlad era prins între două lumi. Îl iubeam, dar nu înțelegeam de ce nu are curajul să mă apere. Când îi spuneam cât de greu îmi este, ridica din umeri:

— Știi cum e mama… Așa e ea. O să-i treacă.

Dar nu-i trecea niciodată. Ba dimpotrivă, părea că fiecare zi îi dădea noi motive să mă critice. Când am primit vestea că trebuie să plec, am simțit că tot universul meu se prăbușește.

Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Tu ce zici? Chiar vrei să plec?

— Irina… Nu știu ce să zic. E casa părinților mei. Eu nu pot să mă cert cu ei…

Atunci am înțeles că sunt singură în lupta asta. Am început să caut chirii pe ascuns, să-mi fac planuri pentru o viață nouă. Dar gândul că trebuie să renunț la tot ce am construit împreună mă sfâșia.

Într-o seară, după ce Maria a plecat la vecina ei să bea o cafea, am intrat în bucătărie și l-am găsit pe socrul meu, Ion, stând la masă cu un pahar de țuică.

— Ce faci, tată-socru?

— Of, Irina… Nu-i ușor nici pentru mine. Dar știi cum e la noi… Femeia ține casa. Dacă nu-i după Maria, nu-i bine deloc.

— Dar eu ce sunt? De ce nu contează și părerea mea?

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr:

— Ești tânără. Ai timp să-ți faci rostul tău. Poate-i mai bine așa…

M-am dus în cameră și am plâns până târziu în noapte. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit singură după ce tata ne-a părăsit. Mereu mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.”

A doua zi am sunat-o:

— Mamă… cred că trebuie să plec de aici.

A tăcut o clipă, apoi mi-a zis:

— Irina, tu știi cel mai bine ce e bine pentru tine. Dar nu te pierde pe tine însăți pentru nimeni.

În zilele care au urmat am început să mă uit altfel la viața mea. Am realizat că mereu am încercat să mulțumesc pe toată lumea: pe Vlad, pe Maria, pe toți cei din jur. Dar eu? Eu unde eram?

Într-o duminică dimineață, când Maria a început iar să țipe că nu am spălat vasele „cum trebuie”, am simțit că explodez.

— Destul! am strigat. Nu mai pot! Dacă nu sunt bună aici, plec!

Maria s-a uitat la mine șocată. Vlad a venit din cameră și m-a prins de mână:

— Irina… hai să vorbim.

— Nu mai am ce vorbi! Dacă tu nu poți să fii alături de mine acum, atunci n-o vei face niciodată!

Mi-am strâns câteva haine într-o geantă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers direct la mama acasă. Am plâns împreună ore întregi.

În zilele următoare Vlad m-a sunat de câteva ori. Voia „să discutăm”, dar eu știam că nu va avea curajul să se opună familiei lui niciodată.

Am găsit o garsonieră micuță aproape de serviciu și am început încet-încet să-mi reconstruiesc viața. Nu a fost ușor – serile erau grele și liniștea apăsa ca o povară pe sufletul meu. Dar pentru prima dată după mult timp simțeam că respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încerc. Dar apoi îmi aduc aminte cât de mult m-am pierdut pe mine însămi acolo.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Destul!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?