Adevărul din sânge: Lecția mamei mele despre familie și trădare

— Nu poți să te mai prefaci, Vlad! Nu după tot ce s-a întâmplat! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe foc. M-am uitat la ea, încercând să-mi ascund ochii roșii. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul cu furie, parcă în ritmul inimii mele.

— Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta acum… — am șoptit, dar ea nu s-a lăsat.

— Ba da, Vlad! Trebuie să vorbim. Ești tatăl lui Radu sau nu?

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot aerul din încăpere devine greu. Radu, băiatul meu de șase ani, dormea în camera alăturată. Sau cel puțin așa credeam până atunci. Povestea mea nu e una simplă și nici una pe care să o poți povesti la o cafea cu prietenii. E povestea unei iubiri care s-a transformat în cenușă și a unei trădări care mi-a sfâșiat sufletul.

Totul a început cu Irina. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj. Era frumoasă, cu ochi verzi și râs molipsitor. Ne-am îndrăgostit nebunește și după doi ani ne-am mutat împreună. Viața părea perfectă: joburi bune, prieteni mulți, seri lungi de vară pe malul Someșului. Apoi a venit Radu — sau cel puțin vestea că Irina era însărcinată. Am fost cel mai fericit om din lume.

Dar fericirea noastră s-a fisurat încet-încet. Irina devenea tot mai distantă, iar eu tot mai obosit de certuri și suspiciuni. Într-o seară, după ce Radu împlinise cinci ani, am găsit un mesaj pe telefonul ei: „Mi-e dor de tine. Nu mai pot să aștept.” Semnat: „Marius”. Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine.

— Cine e Marius? — am întrebat-o direct.

A tăcut mult timp. Apoi a recunoscut: „E cineva din trecutul meu… înainte de tine.”

Am vrut să cred că totul e doar o greșeală, că iubirea noastră va trece peste orice. Dar nu a fost așa. Irina a plecat la scurt timp după aceea, lăsându-mi-l pe Radu și spunând doar atât: „Ești un tată bun.”

Anii au trecut greu. Am crescut copilul singur, cu ajutorul mamei mele, Maria. Ea era stâlpul meu — mereu acolo, mereu cu o vorbă bună sau o palmă caldă pe umăr. Dar mereu am simțit că ascunde ceva. Odată, când Radu avea febră mare și am stat toată noaptea lângă el, mama mi-a spus:

— Vlad, ai observat că Radu nu seamănă deloc cu tine? Nici cu Irina… Are ochii negri ca tăciunele și părul creț…

Am râs atunci, nervos:

— Mamă, copiii nu seamănă mereu cu părinții! Ce vrei să spui?

Ea a oftat adânc:

— Sângele nu minte niciodată.

Am ignorat-o atunci. Dar gândul a început să mă bântuie. Într-o zi, la grădiniță, educatoarea mi-a spus:

— Domnul Vlad, Radu e foarte inteligent și sensibil… Dar are niște trăsături aparte. Seamănă cu cineva din familie?

M-am blocat. Nu știam ce să răspund.

Într-o noapte albă, am decis să fac testul ADN. Am luat o mostră de salivă de la mine și de la Radu și am trimis-o la laboratorul din oraș. Două săptămâni am trăit ca un condamnat care-și așteaptă sentința.

Rezultatul a venit într-o dimineață friguroasă de februarie: „Compatibilitate genetică paternitate: 0%.”

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la mama și i-am pus plicul în față.

— Ai avut dreptate… Nu e fiul meu.

Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Vlad, sângele nu minte… Dar inima ta? Ce spune?

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după ani de zile.

— Ce să fac acum? Cum să-i spun lui Radu? Cum să trăiesc cu gândul că toată viața mea a fost o minciună?

Mama m-a strâns în brațe:

— Nu e vina lui Radu. El te iubește ca pe un tată adevărat. Poate că nu sunteți legați prin sânge, dar sunteți legați prin dragoste.

Au urmat luni de chinuri sufletești. M-am gândit să-l caut pe Marius, să-i spun Irinei ce am aflat. Dar n-am făcut-o. Am ales să rămân lângă Radu și să-i fiu tată — chiar dacă adevărul mă ardea pe dinăuntru.

Într-o seară, când îl adormeam pe Radu și el mi-a spus:

— Tati, tu o să fii mereu lângă mine?

L-am privit lung și i-am răspuns:

— Da, puiule. Mereu.

Acum mă întreb: oare sângele contează mai mult decât dragostea? Sau suntem ceea ce alegem să fim unii pentru alții?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?