Vecini, Prieteni, Trădători: Sfârșitul unei Prietenii în Blocul de la Dristor

— Nu pot să cred, Radu! Tu chiar crezi că noi am fi în stare să facem așa ceva? vocea Irinei răsuna pe holul îngust, printre cutiile cu pantofi și mirosul de ciorbă care venea din bucătăria noastră. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar Andreea, soția mea, stătea în spatele meu, cu ochii roșii de plâns.

Totul a început într-o seară obișnuită de joi, când am auzit bătăi în ușă. Era Vlad, vecinul nostru de palier, cu care împărțisem atâtea seri de vin și râsete pe balconul comun. — Radu, trebuie să vorbim. E ceva grav. Nu știam atunci că acea discuție avea să ne schimbe viața pentru totdeauna.

Ne cunoșteam de șase ani. Ne mutasem în blocul din Dristor imediat după nuntă, cu speranța că vom găsi aici liniștea pe care nu o avusesem niciodată în garsoniera din Rahova. Irina și Vlad locuiau deja acolo de trei ani. Ne-au ajutat să cărăm mobila, ne-au dat sfaturi despre administratori și chiar ne-au făcut cunoștință cu tanti Florica, femeia de serviciu care știa tot ce mișcă în bloc.

În fiecare vineri seară făceam schimb de cine: ba la noi, ba la ei. Copiii noștri, Daria și Matei, erau de aceeași vârstă și se jucau împreună pe hol, printre bicicletele vecinilor și ghivecele cu mușcate. Eram ca o familie extinsă. Ne ajutam la nevoie, ne împrumutam bani când nu ajungeau până la salariu, mergeam împreună la mare sau la munte. Până într-o zi.

În acea joi fatidică, Vlad a venit cu o hârtie mototolită în mână. — Uite ce am găsit la avizier. Cineva a făcut o reclamație anonimă la administrație că noi ținem câinele pe scară și facem gălăgie după ora 10. Și nu doar atât… Se spune că am fi stricat liftul și că am fi furat curent din subsol. Am rămas fără cuvinte.

— Vlad, tu chiar crezi că noi am fi făcut asta? am întrebat eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Nu știu ce să cred, Radu. Dar cine altcineva ar fi avut motive? Numai voi știați că avem câinele pe scară…

Andreea a izbucnit în plâns. — Cum poți să spui așa ceva? După tot ce am trecut împreună?

Irina a apărut în ușa apartamentului lor, cu privirea rece. — Poate ar trebui să vorbim mai puțin și să ne vedem fiecare de treaba lui de acum înainte.

Așa s-a rupt totul. Din acea zi, nu ne-am mai salutat pe scară. Copiii nu s-au mai jucat împreună. Când îi vedeam pe Irina și Vlad la magazinul din colț, întorceau capul sau ieșeau repede afară. Blocul nostru mic s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut.

Am încercat să aflu cine făcuse reclamația. Am întrebat-o pe tanti Florica, am vorbit cu administratorul, am citit fiecare bilet de la avizier cu speranța că voi găsi un indiciu. Nimic. Toți păreau să știe ceva, dar nimeni nu spunea nimic pe față.

Andreea s-a închis în ea. Nu mai voia să iasă din casă decât pentru serviciu sau cumpărături. Eu mă simțeam vinovat fără să știu de ce. Într-o seară, am auzit-o pe Daria întrebând: — Tati, de ce nu mă mai lasă Matei să mă joc cu el?

Ce puteam să-i spun? Că adulții pot fi mai răi decât copiii? Că uneori prietenia se rupe din cauza unor vorbe aruncate aiurea?

Au trecut luni de zile așa. Blocul era mai rece ca niciodată. Vecinii ne priveau ciudat, ca și cum am fi fost niște paria. La ședința de bloc, Irina a ridicat problema câinelui nostru (pe care îl țineam mereu în casă), iar Vlad a sugerat să se monteze camere pe scară „pentru siguranță”.

Într-o noapte, am găsit un bilet sub ușă: „Nu vă mai suporta nimeni în blocul ăsta!” Scrisul era necunoscut, dar simțeam veninul din fiecare literă.

Am început să mă cert cu Andreea din orice. Ea mă acuza că nu sunt destul de ferm cu vecinii, eu îi reproșam că nu vrea să uite totul și să mergem mai departe. Copiii simțeau tensiunea și deveniseră retrași.

Într-o zi, am găsit curajul să bat la ușa Irinei și a lui Vlad. — Vreau doar să știu adevărul. Dacă voi ați făcut reclamația aia sau dacă doar credeți că noi am făcut-o… Vreau să clarificăm lucrurile.

Irina m-a privit lung: — Radu, unele lucruri nu mai pot fi reparate. Poate că n-ai făcut tu reclamația, dar ceva s-a rupt între noi. Și nu cred că mai putem lipi la loc.

Am plecat cu inima grea. În acea noapte am decis împreună cu Andreea să ne mutăm. Nu mai puteam trăi acolo unde fiecare pas era urmărit și fiecare privire era o acuzație mută.

Ne-am găsit un apartament mic într-un bloc vechi din Titan. Nu mai aveam prieteni pe palier, dar aveam liniște. Copiii au început să zâmbească din nou. Noi doi am reînvățat să avem încredere unul în celălalt.

Uneori mă gândesc la Irina și Vlad și mă întreb dacă au regretat vreodată ruptura asta. Dacă au simțit vreodată lipsa serilor noastre lungi sau a râsetelor copiilor pe hol.

Poate că adevărul nu contează atât de mult cât contează ceea ce alegem să credem despre ceilalți.

Oare cât valorează o prietenie dacă se poate rupe atât de ușor? Și cât de mult putem ierta înainte ca totul să devină imposibil?