Umbra dintre noi: Povestea unei mame uitate

— Nu cred că ar trebui să vii, mamă. Vlad nu s-ar simți confortabil, mi-a spus Maricica la telefon, vocea ei tăioasă ca o lamă rece.

Am rămas cu receptorul în mână, privind peretele scorojit al bucătăriei. Mirosea a cafea rece și a uitare. Era ziua ei de naștere, 25 de ani. Primăvara bătea la geam cu raze calde, dar în mine era iarnă. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere, ca să nu mă audă nimeni, deși casa era goală de ani buni.

Nu mai lucram de trei ani. Fabrica de textile din oraș s-a închis și, la 60 de ani, cine să mă mai angajeze? Pensia e mică, abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. De când Ilie s-a dus, am rămas doar eu și Maricica. Am crescut-o singură, cu palmele crăpate de muncă și cu inima strânsă de griji. Era o fetiță blândă, mereu cu ochii mari și luminoși, mereu gata să mă ajute. Învăța bine, nu-mi făcea probleme. O visam medic sau profesoară, să aibă o viață mai bună ca a mea.

Dar viața nu e ca-n visele unei mame. După liceu, Maricica l-a cunoscut pe Vlad. Un băiat frumos, dar cu privirea rece și vorba scurtă. Nu mi-a plăcut niciodată cum o privea — parcă era mereu nemulțumit. S-au mutat împreună într-un apartament mic din oraș. La început mă vizita des, venea cu plasele pline de mâncare și mă întreba dacă am nevoie de ceva. Apoi vizitele s-au rărit. Vlad nu mă suporta; spunea că îi stric liniștea, că sunt prea băgăcioasă.

— Mamă, Vlad are nevoie de spațiu. Nu-i place să stea cineva peste noi tot timpul.

Am încercat să nu mă supăr. Am zis că poate e vina mea, că nu știu să mă port cu tinerii din ziua de azi. Dar când am văzut că nici la telefon nu mai răspunde uneori, am început să mă tem că o pierd.

Anul trecut am făcut o criză de tensiune. Am ajuns la spital singură. Maricica a venit abia a doua zi, cu ochii roșii de oboseală.

— Vlad n-a vrut să vin noaptea… zice că exagerez mereu cu bolile mele.

Am zâmbit amar și i-am spus că sunt bine. Dar nu eram.

Acum, la aniversarea ei, știam că nu voi fi invitată. Știam că Vlad va face glume pe seama mea sau va bombăni toată seara dacă apar neanunțată. Știam că Maricica va sta cu ochii în pământ și va încerca să mă apere stângaci.

M-am ridicat de la masă și am scos din dulap cutia cu poze vechi. Am găsit una cu ea micuță, în rochița roz pe care i-am cusut-o din resturi de material furate de la fabrică. Zâmbea larg, ținându-mă strâns de mână. Mi-au dat lacrimile.

— De ce nu mă mai vrei lângă tine? am șoptit fotografiei.

Seara am primit un mesaj sec: „La mulți ani îmi poți spune pe WhatsApp.” Atât.

Am ieșit pe bancă în fața blocului. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut și s-a apropiat.

— Ce faci, Marioara? Nu mergi la ziua fetei?

— Nu-s invitată… Vlad nu prea mă suportă.

A dat din cap cu milă.

— Of, dragă… copiii din ziua de azi uită repede cine i-a crescut.

Am stat mult pe bancă privind cum copiii altora se joacă printre flori. M-am gândit la toate sacrificiile mele: la nopțile nedormite când Maricica avea febră; la zilele când mergeam flămândă la culcare ca să-i las ei ultima felie de pâine; la hainele vechi pe care le purtam ca să-i cumpăr ei manuale noi.

Într-o zi m-am hotărât să merg totuși la ea acasă. Am cumpărat o prăjitură ieftină și un buchet mic de lalele galbene — florile ei preferate când era copil.

Am sunat la ușă tremurând. Vlad mi-a deschis și m-a privit ca pe un intrus.

— Ce cauți aici?

— Am venit doar să-i spun „La mulți ani” Maricăi…

A oftat iritat și a strigat-o. Maricica a apărut în prag, frumoasă ca o floare dar cu ochii triști.

— Mamă… trebuia să mă anunți…

— N-am vrut să deranjez… doar voiam să te văd.

Vlad s-a întors cu spatele și a început să butoneze telefonul nervos.

— Hai mamă, intră puțin…

Am stat zece minute stingheră pe marginea canapelei. Maricica a primit florile fără entuziasm și mi-a mulțumit șoptit. Vlad se uita la televizor fără să scoată o vorbă.

— Trebuie să pleci… avem musafiri mai târziu, mi-a spus el brusc.

M-am ridicat încet și am ieșit fără să spun nimic. Pe scări mi-au dat lacrimile din nou.

Acasă am stat ore întregi privind telefonul — niciun mesaj de mulțumire, niciun semn că ar conta pentru cineva că exist.

M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor cresc și uită cine le-a șters lacrimile sau le-a ținut mâna la doctor. Dacă e vina mea că n-am știut să fiu altfel sau dacă lumea asta nouă e prea grăbită pentru bătrâni ca mine.

Poate că într-o zi Maricica își va aminti cine i-a cusut rochița roz sau cine a stat lângă ea când îi era frică de întuneric. Poate va veni ea la mine fără teamă sau rușine.

Dar până atunci rămân aici, în apartamentul meu mic și tăcut, cu pozele vechi și amintirile care dor mai tare decât orice boală.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare copiii noștri chiar ne uită sau doar nu știu cum să ne mai iubească?