Jurnalul mamei mele: Adevărul care mi-a sfâșiat viața

— De ce nu mă poți iubi, mamă? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își aranja tăcută cănile pe raftul din bucătărie. Mirosea a ceai de tei și a ploaie proaspătă, dar între noi era un frig pe care niciun anotimp nu-l putea topi.

Mama, Adela, s-a oprit o clipă, fără să mă privească. A oftat scurt, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. Am rămas cu răspunsul atârnat între noi, ca o funie groasă pe care nu aveam curajul să o tai.

Nu era prima dată când simțeam că sunt un intrus în propria mea casă. Fratele meu, Vlad, era mereu preferatul. Tata, Ion, încerca să echilibreze lucrurile, dar era prea ocupat cu serviciul la combinat ca să observe fisurile dintre noi. Eu eram mereu cea care greșea, cea care nu făcea destul, cea care nu era niciodată „ca lumea”.

Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, când toți erau plecați, am găsit jurnalul mamei ascuns sub hainele vechi din lada de la capătul patului. Nu știu ce m-a împins să-l deschid. Poate nevoia disperată de a înțelege de ce nu mă simțisem niciodată iubită cu adevărat.

Primele pagini erau banale: rețete, liste de cumpărături, mici nemulțumiri despre viața la bloc. Dar apoi, cuvintele au început să ardă:

„Nu pot să mă uit la ea fără să-mi amintesc greșeala mea. Nu e copilul lui Ion. Nu e copilul meu. E copilul acelei nopți pe care încerc să o uit.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit și recitit fraza aceea până când literele au început să danseze în fața ochilor. Nu eram copilul lor? Cine eram eu atunci?

Jurnalul continua cu detalii sfâșietoare despre o noapte din tinerețea mamei, când, după o ceartă cu tata, plecase la o petrecere la care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată. Acolo îl cunoscuse pe Petru, un bărbat misterios din satul vecin. O singură noapte, o greșeală pe care a încercat s-o ascundă sub ani de tăcere și minciuni.

„Am vrut să o iubesc ca pe Vlad, dar nu pot. Îmi amintește mereu de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu voi putea avea niciodată: liniștea.”

Am închis jurnalul cu mâinile tremurânde. M-am uitat în oglindă și pentru prima dată nu m-am recunoscut. Cine eram eu? Un accident? O greșeală? Un secret rușinos?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să privesc fiecare gest al mamei prin prisma adevărului descoperit. Fiecare privire rece, fiecare reproș tăcut avea acum o explicație. Tata nu știa nimic — sau cel puțin așa credeam eu.

Într-o zi, după ce am adunat destul curaj, l-am întrebat direct:

— Tata… dacă ți-aș spune că nu sunt copilul tău, m-ai iubi mai puțin?

S-a uitat lung la mine, cu ochii lui albaștri obosiți.

— Ce prostii vorbești, Maria? Ești fata mea și atât.

Dar vocea lui trăda o nesiguranță pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Am început să mă izolez. Prietenii mei — Irina și Sorin — au observat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit, Maria? De ce nu mai vii la repetiții? m-a întrebat Irina într-o pauză la liceu.

— Nimic… doar că uneori simt că nu mai are rost nimic.

Nu puteam să le spun adevărul. Cum să le explic că toată viața mea era o minciună?

Într-o seară, am decis să-i confrunt pe ai mei. Am pus jurnalul pe masă și am așteptat ca mama să reacționeze.

— Ce-i asta? a întrebat tata, luând jurnalul în mâini.

Mama a încremenit. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Adela… ce scrie aici? a întrebat tata cu voce joasă.

Mama a început să plângă în hohote. Vlad s-a retras speriat în camera lui.

— Îmi pare rău… n-am știut cum să vă spun… Maria… n-am vrut să te rănesc…

— Dar m-ai rănit! am țipat eu. Toată viața m-ai făcut să mă simt un străin! De ce nu mi-ai spus?

Tata s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără un cuvânt. Mama a rămas prăbușită pe scaun, plângând ca un copil.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Tata nu vorbea cu nimeni. Mama încerca să se apropie de mine, dar nu mai puteam suporta atingerea ei. Vlad mă privea ca pe un animal rănit.

Într-o noapte târzie, tata s-a întors acasă beat și s-a prăbușit pe canapea.

— Știi ceva? Nu contează sângele. Contează cine te crește. Dar doare… doare al naibii de tare când afli că ai trăit într-o minciună.

Nu am putut dormi deloc în acea noapte. M-am gândit la Petru — omul pe care nu-l cunoscusem niciodată și care îmi dăduse viață fără să știe. M-am gândit la mama — femeia care mă crescuse cu teamă și vinovăție în loc de iubire.

A doua zi dimineață am găsit curajul să-i spun mamei:

— Poate că n-ai putut să mă iubești ca pe Vlad… dar eu tot copilul tău sunt. Și vreau să încercăm să ne iertăm una pe alta.

A plâns din nou și m-a strâns pentru prima dată în brațe fără reținere.

Anii au trecut greu peste noi. Tata n-a mai fost niciodată același. Mama a încercat să repare ce se putea repara. Eu am învățat că identitatea nu stă doar în sânge sau în minciuni — ci în curajul de a te privi în oglindă și de a te accepta cu toate rănile tale.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi găsit jurnalul acela, aș fi trăit mai fericită? Sau adevărul e singura cale spre vindecare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?