Între vină și dor: Povestea mea în umbra familiei

— Nu, Irina! Nu acum! — vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, plini de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mamei se ferește de a mea. — Nu vreau să aud discuția asta încă o dată. Până nu cresc copiii lui Vlad, nu vreau să aud de nepoți noi! Familia noastră nu rezistă la mai mult.

Am 32 de ani și încă mă simt ca o adolescentă pedepsită. Vlad, fratele meu mai mare, e mândria familiei: medic, tată a doi copii cuminți, soț devotat. Eu? Eu sunt Irina cea care a terminat Literele, care predă la un liceu din orașul nostru de provincie și care, deși are o relație stabilă cu Radu de aproape șapte ani, încă locuiește cu părinții. În fiecare zi mă trezesc cu senzația că trăiesc viața altcuiva, că nu am dreptul la propriile mele dorințe.

— Tată, nu e corect… — încerc să spun, dar el ridică mâna tăios.

— Nu e vorba de corectitudine! E vorba de familie! Dacă tu faci un copil acum, mama ta nu va mai putea avea grijă de copiii lui Vlad. O să ne destrămăm! Vrei asta?

Mă uit la mama. Ochii ei sunt roșii, obosiți. Știu că are grijă de nepoții mei aproape zilnic, că gătește pentru toți și că nu se plânge niciodată. Dar știu și că visează la liniște, la o casă fără jucării împrăștiate și fără țipete de copii mici. Și totuși, când tata vorbește, ea tace.

Radu mă așteaptă în fața blocului. Îi văd silueta sub felinarul slab, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută. Când mă apropii, mă ia în brațe fără să spună nimic. Știe deja ce s-a întâmplat.

— Nu mai pot, Radu… Simt că mă sufoc aici. Toată viața mea e despre ceilalți. Despre Vlad, despre copiii lui, despre tata și mama… Dar eu? Eu unde sunt?

Radu oftează și mă strânge mai tare.

— Hai să plecăm. Să ne luăm un apartament al nostru. Să trăim pentru noi.

Îmi vine să râd amar.

— Știi bine că nu pot. Tata ar muri de inimă rea dacă aș pleca. Mama ar rămâne singură cu toate pe cap. Și Vlad… Vlad nici nu ar observa.

Adevărul e că Vlad nu a observat niciodată cât de mult m-a durut să fiu mereu „cea mică”, „cea care trebuie să ajute”, „cea care nu are voie să greșească”. Când eram copii, el primea mereu laudele: „Bravo, Vlad! Ești cel mai bun!” Eu primeam doar: „Ia exemplu de la fratele tău.”

Într-o seară, după ce am adormit-o pe nepoata mea cea mică, am rămas pe hol cu mama.

— Mamă… tu ai vrut vreodată altceva? Pentru tine?

Ea oftează adânc și-și șterge mâinile pe șorț.

— Am vrut… dar n-am avut curaj. Am crescut cu ideea că familia e totul. Că trebuie să sacrifici tot pentru ea. Așa am făcut și eu… și uite unde am ajuns.

O privesc și simt un val de furie și tristețe. Oare așa voi ajunge și eu? Să-mi trăiesc viața pentru alții, să-mi reprim dorințele până când nici nu le mai recunosc?

Într-o duminică, la masa mare din sufragerie, tata ridică paharul:

— Sănătate familiei! Să fim uniți mereu!

Vlad râde, soția lui zâmbește fals, copiii se joacă sub masă. Eu simt cum mi se strânge stomacul. Radu mă prinde de mână pe sub masă.

După masă, îl trag pe Vlad deoparte.

— Vlad, tu ai simțit vreodată că trebuie să fii altcineva decât ești?

Se uită la mine mirat.

— Nu prea… De ce întrebi?

— Pentru că eu simt asta în fiecare zi. Și nu mai pot.

Vlad ridică din umeri.

— Poate exagerezi… Tata vrea doar binele familiei.

M-am simțit invizibilă. Ca și cum durerea mea nu conta. Ca și cum eram doar o piesă într-un mecanism care trebuia să funcționeze perfect pentru ceilalți.

Într-o noapte am visat că fugeam printr-o pădure întunecată. Mă urmărea vocea tatălui meu: „Nu ai voie! Nu ai voie!” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi dimineață am strâns câteva haine într-o geantă și am ieșit pe furiș din casă. Radu mă aștepta la colțul străzii.

— Ești sigură?

— Nu mai pot altfel. Dacă nu plec acum, n-o să mai plec niciodată.

Am găsit un apartament mic la marginea orașului. Primele zile au fost ciudate: liniște prea multă, spațiu prea gol. Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara beam ceai cu Radu pe balcon și vorbeam despre viitorul nostru — al nostru!

Tata nu mi-a vorbit două luni. Mama venea pe ascuns cu borcane de zacuscă și plângea la ușă.

— Îmi pare rău… dar trebuia să fac asta pentru mine.

Într-o zi Vlad m-a sunat:

— Irina… cred că te-am judecat greșit. Poate că ai avut dreptate să pleci. Și eu simt uneori că nu mai pot…

Am plâns împreună la telefon ca doi copii pierduți în lumea adulților.

Acum sunt însărcinată în trei luni. Tata încă nu știe. Mi-e frică de reacția lui, dar pentru prima dată în viață simt că trăiesc pentru mine.

Mă întreb uneori: oare cât timp trebuie să treacă până când ne permitem să fim noi înșine? Cât din viața noastră trebuie sacrificat pe altarul așteptărilor celorlalți?