Între Dragoste și Dezamăgire: Povestea Unei Mame Care Nu-și Poate Salva Fiica

— Ana, nu mai pot să stau și să privesc cum te pierzi lângă omul ăsta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea geanta la piept, pregătită să plece din nou spre apartamentul lor mic din Militari.

Ea m-a privit cu ochii umezi, dar hotărâți. — Mamă, te rog, nu mai vorbi așa despre Radu. Nu înțelegi… E familia mea acum. Și dacă nu poți accepta asta, mai bine nu mai vorbim deloc despre el.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ana, fata mea cea bună, care a terminat facultatea cu brio, care visa să călătorească și să facă ceva important cu viața ei, ajunsese să-și petreacă zilele muncind peste program ca să plătească facturile, în timp ce Radu… Radu stătea acasă, se juca pe calculator și aștepta ca Ana să-i aducă mâncare.

Nu a fost mereu așa. Când l-a adus prima dată acasă, părea un băiat liniștit, chiar timid. Mi-a spus că e „într-o perioadă de tranziție”, că își caută un job după ce a terminat Politehnica. Au trecut însă trei ani de atunci. Trei ani în care singura lui realizare a fost să-și repare bicicleta și să se certe cu părinții lui, pe care Ana i-a ajutat mereu cu bani sau cumpărături.

— Mariana, las-o pe fată să-și trăiască viața! mi-a spus soțul meu, Ion, într-o seară când mă văicăream iar despre situația Anei. — Dacă ea îl iubește, ce poți face?

— Dar Ion, nu vezi că o exploatează? Că nu face nimic pentru ea? Că nici măcar nu încearcă să-și găsească un rost?

— Poate are el motivele lui… Poate nu e atât de simplu.

Nu era simplu. Știam asta. Dar nici nu puteam să stau cu mâinile în sân. În fiecare duminică, când veneau la masă, Radu se așeza primul la masă, mânca pe nerăsuflate și apoi dispărea în sufragerie cu telefonul în mână. Niciodată nu întreba dacă poate ajuta cu ceva. Niciodată nu mulțumea pentru mâncare. Ana strângea farfuriile și încerca să pară veselă, dar ochii ei trădau oboseala.

Într-o zi am decis să vorbesc direct cu Radu. L-am invitat la o cafea, fără Ana.

— Radu, vreau să vorbim ca doi adulți. Știi că Ana muncește foarte mult. Nu crezi că ar trebui să o ajuți mai mult? Să-ți cauți un serviciu?

A ridicat din umeri și a zâmbit ironic.

— Știți cum e pe piața muncii acum… Toată lumea vrea experiență, dar nimeni nu-ți dă o șansă. Plus că Ana zice mereu că se descurcă.

— Dar tu ce faci toată ziua?

— Încerc să găsesc ceva online… M-am gândit să fac un canal de YouTube sau ceva cu gaming.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Un canal de YouTube?! În timp ce Ana trage din greu la birou?

Când i-am spus Anei despre discuție, s-a supărat rău.

— Mamă! Ți-am zis să nu te bagi! E treaba noastră! Dacă nu poți accepta alegerile mele, atunci… atunci poate ar trebui să ne vedem mai rar!

A plecat plângând. Am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nespălate și inima grea.

Au trecut luni de zile în care abia am mai vorbit. O sunam și-mi răspundea scurt. De Crăciun a venit singură acasă. Mi-a spus că Radu e „ocupat”. Am știut atunci că ceva s-a rupt între ei.

Într-o seară târzie de februarie, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… pot să vin la tine? Nu mai pot…

A venit cu două valize și ochii umflați de plâns. S-a prăbușit în brațele mele ca atunci când era mică.

— Ce s-a întâmplat?

— M-am săturat să fiu singura care trage pentru amândoi… M-am săturat să-i ajut familia când nici măcar nu mă respectă… Am încercat să-l fac să înțeleagă, dar tot eu eram cea rea… Tot eu eram cea egoistă…

Am stat toată noaptea de vorbă. I-am spus că o iubesc orice ar fi și că ușa mea îi va fi mereu deschisă.

A doua zi dimineață, Radu a venit la ușă. A început să țipe la Ana că l-a abandonat, că e slabă, că nu știe ce vrea de la viață. Am vrut să-l dau afară, dar Ana s-a ridicat drept în fața lui:

— Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu mai vreau să fiu singură într-o relație! Pleacă!

Radu a plecat trântind ușa. Ana s-a prăbușit din nou pe canapea și a plâns în hohote.

Au trecut luni de atunci. Ana merge la terapie și încearcă să-și regăsească drumul. Eu încă mă lupt cu vina: oare am făcut bine că am insistat? Oare dacă aș fi tăcut ar fi fost altfel? Sau poate trebuia să fiu mai dură de la început?

Uneori mă uit la ea cum citește sau râde cu prietenele și mă întreb: cât de mult avem voie să ne băgăm în viața copiilor noștri? Unde se termină dragostea de mamă și începe controlul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?