Cheia din sertar: Povestea unei uși deschise prea larg
— Ce faci aici? am întrebat, cu vocea tremurândă, când am intrat pe ușă și am văzut-o pe doamna Mariana, mama lui Vlad, cotrobăind printre hainele mele. Era ora trei după-amiaza, iar eu venisem acasă mai devreme de la serviciu, cu gândul să mă întind puțin și să mă bucur de liniște. În schimb, am găsit-o pe ea, cu bluza mea preferată în mână, privind-o critic.
— Vai, Ana, m-ai speriat! a zis ea, zâmbind stânjenită. Mă gândeam să-ți aranjez puțin dulapul, era cam dezordonat…
Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când simțeam că spațiul meu e invadat, dar niciodată nu o prinsesem în fapt. Întotdeauna venea când eram acasă sau când Vlad era cu mine. Nu știam că are cheie. M-am uitat la ea, la felul în care își netezea fusta și încerca să pară că totul e firesc.
— Cum ai intrat? am întrebat încet.
— Vlad mi-a dat o cheie, știi tu, pentru orice eventualitate… a răspuns ea, evitându-mi privirea.
M-am simțit trădată. Vlad nu-mi spusese nimic. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am lăsat geanta jos și am încercat să respir adânc.
— Mariana, apreciez că vrei să mă ajuți, dar… e casa mea. A noastră. Și nu știam că ai cheie.
Ea a oftat și a pus bluza la loc.
— Ana, nu vreau să te superi. Eu doar încerc să vă fiu de folos. Știi cum e, Vlad e băiatul meu, tu ești ca fata mea…
Am zâmbit forțat. Nu voiam să fiu nepoliticoasă, dar simțeam că ceva s-a rupt în mine. Am crescut într-o familie unde intimitatea era sfântă. Mama nu intra niciodată în camera mea fără să bată la ușă. Acum, în propria mea casă, mă simțeam ca o musafiră.
Seara, când Vlad a ajuns acasă, l-am așteptat în bucătărie. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai.
— Vlad, știai că mama ta vine aici când nu suntem acasă?
A ridicat din umeri.
— Da… i-am dat cheia acum câteva luni. Dacă se întâmplă ceva…
— Dar nu mi-ai spus nimic! Și azi am găsit-o răscolind prin dulapul meu!
Vlad a oftat.
— Ana, e mama. Nu cred că vrea răul nimănui…
— Nu e vorba de răutate! E vorba de spațiul nostru! De intimitatea noastră! Tu ai vrea ca tata să vină și să-ți caute prin sertare?
A tăcut. Știam că nu-i place nici lui ideea, dar nu voia să-și supere mama.
În zilele următoare, am început să fiu atentă la orice zgomot din casă. Mă uitam la ușă cu teamă că ar putea intra oricând. Nu mai simțeam că apartamentul nostru e un refugiu. M-am certat cu Vlad de câteva ori pe tema asta. El oscila între loialitatea față de mine și sentimentul de datorie față de mama lui.
Într-o duminică dimineață, când eram toți trei la masă, am adus subiectul în discuție.
— Mariana, te rog să nu mai vii fără să anunți. Și aș vrea să-mi dai cheia înapoi.
A rămas cu lingura suspendată între farfurie și gură.
— Ana… dar dacă pățiți ceva?
— Avem vecini, avem prieteni aproape. Dacă avem nevoie de ajutor, te sunăm noi. Dar am nevoie să știu că atunci când închid ușa după mine, nimeni nu va intra fără știrea mea.
A oftat adânc și s-a uitat la Vlad.
— Vlad?
El a dat din cap încet.
— Mama… Ana are dreptate. E casa noastră acum.
A fost un moment greu. Am văzut cum i se umezeau ochii Marianei. Mi-a fost milă de ea, dar știam că dacă nu pun limite acum, voi trăi mereu cu frica de a fi invadată.
După ce a plecat, Vlad m-a luat în brațe.
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta…
— Nu e vina ta. Dar trebuie să învățăm să fim o familie noi doi înainte de toate.
Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu Mariana s-a răcit puțin la început, dar încet-încet a început să ne respecte spațiul. Acum ne vizitează doar când o invităm și chiar dacă uneori simt privirea ei critică atunci când vede o haină aruncată pe scaun sau vase nespălate, știu că am făcut ce trebuia pentru liniștea mea sufletească.
Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc cu sentimentul că nu au niciodată casa doar pentru ele? Cât de greu e să pui limite într-o familie extinsă fără să pari nerecunoscătoare sau rea? Poate că nu există răspunsuri simple — dar cred că fiecare dintre noi merită un loc doar al ei.