Camera copilăriei mele cu chirie: Povara datoriilor și a iertării

— Nu, tată, nu pot să-ți dau mai mult de atât! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în fotoliul vechi, cu mâinile încrucișate pe piept, privind fix la mine.

Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin ferestrele vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan, iar eu, Irina, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilăriei, când încă mai credeam că tata mă iubește necondiționat, și cea a prezentului, în care fiecare gest părea să aibă un preț.

— Irina, eu te-am crescut, te-am ținut în casă, nu ți-am cerut nimic decât să fii responsabilă. Acum, când am nevoie de tine, mă lași să mor de foame? a spus el, cu vocea lui aspră, dar cu ochii umeziți de o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

Mi-am amintit de ziua în care am împlinit optsprezece ani. Mama murise de câțiva ani, iar tata, rămas singur, s-a schimbat. În loc să-mi spună „La mulți ani!”, mi-a pus în față o hârtie:

— De azi, dacă vrei să mai stai aici, plătești chirie. Nu suntem hotel.

Am crezut că glumește. Dar nu. În fiecare lună, trebuia să-i dau bani pentru camera mea. Prietenele mele, Oana și Mihaela, râdeau când le povesteam, dar eu plângeam noaptea, simțindu-mă ca o chiriașă în propria casă. Tata nu era rău, doar… obosit, frustrat, poate speriat de sărăcie. Lucra la RATB, dar banii nu ajungeau niciodată. Îmi spunea mereu:

— Viața nu e dreaptă, Irina. Trebuie să înveți să te descurci singură.

Așa am făcut. Am început să lucrez la un call-center, apoi la o farmacie. Am strâns bani, am plecat la facultate, dar tot veneam acasă, plătind chirie, ca un străin. Tata nu m-a întrebat niciodată dacă mi-e greu. Doar lua banii și îmi spunea să nu uit să sting lumina.

Anii au trecut. M-am mutat cu chirie la Universitate, apoi am stat cu Radu, iubitul meu, dar relația s-a destrămat. Tata nu a venit niciodată să mă vadă. Doar mă suna să-mi amintească să-i trimit banii pentru camera goală, „ca să nu uit că am unde să mă întorc”.

Acum, la treizeci și doi de ani, am un job stabil la o clinică privată. Tata e bolnav, pensionar, cu o pensie mizeră. Nu mai are bani de medicamente, de mâncare. M-a sunat într-o zi:

— Irina, vino acasă. Am nevoie de tine.

Am venit. L-am găsit slab, cu hainele murdare, frig în casă. Am început să-i fac cumpărături, să-i plătesc facturile. Dar el voia mai mult:

— Nu poți să mă iei la tine? Să ai grijă de mine? Ești singura mea familie.

M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. Îmi venea să țip: „Dar tu unde ai fost când aveam nevoie de tine? De ce mi-ai cerut bani pentru camera copilăriei mele?”

Într-o seară, după ce i-am adus supă caldă și i-am schimbat lenjeria de pat, am stat pe marginea patului și am întrebat:

— Tată, de ce mi-ai cerut chirie atâția ani? De ce nu ai putut să fii doar… tată?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Nu știu, Irina. Poate am vrut să te învăț să nu depinzi de nimeni. Poate mi-a fost frică să nu rămânem pe drumuri. Poate… n-am știut altfel.

Am plâns amândoi. El și-a cerut scuze, dar nu era destul. Rănile erau adânci. Totuși, nu l-am putut lăsa singur. Am început să vin zilnic, să-l ajut cu tot ce pot. Dar în sufletul meu e o luptă: cât din ceea ce fac e din iubire și cât din datorie?

Oana mi-a spus într-o zi:

— Irina, nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru el. Ai dreptul la fericire.

Mihaela m-a întrebat:

— Dacă ai avea un copil, ai face la fel?

Nu știu răspunsul. Știu doar că fiecare zi e o negociere între trecut și prezent, între iertare și resentiment. Tata se uită la mine cu ochi rugători, iar eu mă simt prinsă între vinovăție și dorința de a fi liberă.

Uneori mă întreb: ce înseamnă, de fapt, să fii familie? Unde se termină datoria și unde începe iubirea adevărată? Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar voi continua să încerc.

Poate voi reuși să-l iert. Poate nu. Dar mă întreb: voi putea vreodată să mă iert pe mine pentru tot ce simt?