Când fiul meu Vlad a vrut să se mute la cabană: între dragoste, frică și renunțare

— Mamă, vreau să mă mut la cabană cu Irina. Am nevoie să încerc să trăiesc pe cont propriu, să văd dacă pot.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când tocmai scoteam plăcinta din cuptor. M-am oprit cu tava în mâini, aburii mi-au învăluit fața, dar inima mi s-a strâns ca într-o menghină. Vlad, băiatul meu cel mic, mereu visător și impulsiv, îmi vorbea cu ochii mari, plini de speranță și teamă.

— Nu e o idee bună, Vlad. Cabană aia e veche, n-ai apă caldă, n-ai încălzire adevărată… Ce vrei să faci acolo? Să te chinui?

— Nu mă chinui, mamă! Vreau doar să încerc. Să văd dacă pot să fiu pe picioarele mele. Irina mă susține. Ne descurcăm noi.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Îmi venea să țip, dar m-am abținut. L-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau e doar un moft de-al lui. Vlad avea 23 de ani, terminase facultatea de puțin timp și lucra part-time la o cafenea din centru. Irina era cu doi ani mai mare, calmă și calculată, dar nici ea nu avea un serviciu stabil.

— Vlad, nu ești pregătit pentru asta. Viața nu e așa simplă cum crezi tu. Și dacă se strică ceva acolo? Dacă vă îmbolnăviți? Cine vă ajută?

— Mamă, nu vreau să depind mereu de voi! Vreau să încerc singur. Te rog, nu te supăra.

Am lăsat tava pe masă și am ieșit pe balcon. Ploua mărunt, iar mirosul de pământ ud îmi amintea de verile când mergeam toți patru la cabană: eu, soțul meu Doru, Vlad și fratele lui mai mare, Radu. Acum Doru era plecat la muncă în Germania, iar Radu avea familia lui la Cluj. Rămăsesem doar eu și Vlad în apartamentul nostru mic din București.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am răsucit în pat, gândindu-mă la toate pericolele care l-ar putea aștepta pe Vlad acolo: frigul din iarnă, soba care mereu dădea rateuri, acoperișul care curgea la fiecare ploaie mai zdravănă. Dar cel mai tare mă durea gândul că vrea să plece de lângă mine. Când a murit mama mea, am simțit că mi se rupe sufletul. Acum simțeam aceeași durere surdă.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua mai amară ca niciodată și l-am chemat pe Vlad la masă.

— Uite care e treaba: nu sunt de acord cu mutatul ăsta, dar dacă tot insiști… te ajut să repari ce e stricat acolo. Dar ai grijă: dacă văd că nu te descurci sau că suferiți, te aduc acasă cu forța!

Vlad a zâmbit larg și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, mamă! Promit că n-o să te dezamăgesc.

Au urmat două săptămâni de alergat prin magazine de bricolaj, schimbat țevi ruginite și curățat mucegaiul din colțuri. Irina venea zilnic cu sandvișuri și glume bune. Îi priveam cum râd împreună și mă întrebam dacă eu și Doru am fost vreodată atât de tineri și lipsiți de griji.

Într-o sâmbătă dimineață, când totul părea gata, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Mamă… cred că am făcut o prostie. Irina s-a certat cu mine aseară. Zice că nu e sigură că vrea să stea aici, că îi e frică de izolare… Eu nu știu ce să fac.

L-am luat în brațe fără să spun nimic. Știam că trebuie să-l las să-și trăiască propriile greșeli. Dar inima mea de mamă voia să-l protejeze de tot răul din lume.

— Vlad, viața nu e ușoară niciunde. Dacă vrei să rămâi aici singur o vreme, eu sunt aproape. Dacă vrei să te întorci acasă, ușa e mereu deschisă.

A doua zi Irina a venit la cabană cu o valiză mică și ochii plânși. S-au împăcat după câteva ore de discuții aprinse pe terasă. I-am privit pe fereastră cum se țin de mână și am simțit un amestec ciudat de liniște și neliniște.

Au trecut trei luni de atunci. Vlad și Irina s-au obișnuit cu viața la cabană: au plantat roșii în grădină, au reparat gardul și au adoptat un câine vagabond pe care l-au botezat Negruțu. Eu merg la ei în fiecare weekend cu borcane de zacuscă și sfaturi pe care nu le cer niciodată.

Dar uneori, noaptea târziu, mă întreb dacă am făcut bine lăsându-l să plece sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru a-l ține aproape.

Oare dragostea de mamă trebuie să fie o ancoră sau o aripă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?