Ziua în care totul s-a schimbat, dar nu în bine

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu vocea răgușită, în timp ce încercam să-l opresc pe Max să nu răstoarne iar coșul de gunoi. Era a treia oară în dimineața aia când făcea același lucru. Mă uitam la el, cu blana udă și ochii mari, nevinovați, și simțeam cum mă sufoc între pereții apartamentului meu mic din cartierul Drumul Taberei.

Nu mi-am dorit niciodată un câine. Viața mea era simplă: serviciu la bibliotecă, cafeaua de la ora șapte, serialul preferat seara și liniștea pe care doar singurătatea ți-o poate oferi. Dar într-o zi, în drum spre casă, l-am găsit pe Max tremurând sub o mașină, cu o rană urâtă la picior. Am sunat la adăposturi, nimeni nu avea loc. Am sunat-o pe mama, sperând că va găsi o soluție.

— Lasă-l acolo, Irina! Nu te băga, că te complici degeaba. Ai destule pe cap! — mi-a spus ea, cu vocea tăioasă pe care o folosea mereu când voia să mă protejeze.

Dar nu am putut. L-am luat acasă. Și din clipa aia, totul s-a schimbat.

Primele zile au fost un haos total. Max plângea noaptea, lătra la orice zgomot, iar vecina de la trei a început să-mi bată în țevi. Am încercat să-l educ, să-l scot afară la ore fixe, dar nimic nu părea să funcționeze. M-am trezit că nu mai am timp pentru mine. Cafeaua se răcea pe masă, serialele rămâneau nevizionate, iar la bibliotecă adormeam printre rafturi.

— Irina, ce-ai pățit? — m-a întrebat într-o zi colega mea, Simona. — Pari mereu obosită.

— Am un câine… — am murmurat, aproape rușinată.

— Un câine? Tu? — a râs ea. — Tu care nici plante nu ți-ai luat că „nu vrei responsabilități”.

Am zâmbit forțat. Avea dreptate. Nu voiam responsabilități. Dar acum le aveam.

Mama a început să mă sune zilnic.

— Irina, nu ești făcută pentru asta. O să-ți distrugă viața! Adu-l la noi la țară sau dă-l cuiva! — insista ea.

Dar tata, tăcut ca de obicei, mi-a spus într-o seară:

— Dacă l-ai luat acasă, ai o datorie față de el. Animalele nu ne aleg pe noi, noi le alegem pe ele.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram liberă și una în care eram legată de Max. Prietenii au început să mă evite; nu mai ieșeam la cafea, nu mai mergeam la film. Totul se învârtea în jurul lui Max: vizite la veterinar, curățenie non-stop, plimbări lungi prin ploaie.

Într-o seară, după ce am venit de la serviciu și am găsit canapeaua sfâșiată și pantofii preferați distruși, am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe podea lângă Max și i-am spus:

— Nu mai pot! Nu mai pot! Mi-ai distrus viața!

El s-a apropiat încet și mi-a lins lacrimile de pe obraz. Atunci am simțit pentru prima dată că poate nu el era problema, ci eu. Eu eram cea care nu știa să se adapteze.

Au trecut luni. Max a crescut, s-a liniștit puțin, dar problemele nu au dispărut. Mama a venit într-o zi pe neașteptate și a început să strige:

— Uite cum arată casa asta! Uite cum arăți tu! Ai slăbit, ai cearcăne! Pentru ce? Pentru un câine?

— Pentru că altfel n-aș avea nimic! — i-am răspuns eu printre lacrimi.

A tăcut. Pentru prima dată a tăcut.

Apoi a venit ziua aceea nenorocită. Era o duminică dimineața și Max a fugit din lesă în parc. L-am căutat ore întregi cu Simona și cu tata. L-am găsit abia seara târziu, lovit de o mașină pe marginea drumului. Am țipat atât de tare încât cred că m-a auzit tot cartierul.

La veterinar mi s-a spus că nu se mai poate face nimic. Am stat lângă el până la capăt, ținându-l în brațe și șoptindu-i că îmi pare rău.

După moartea lui Max, casa a devenit din nou liniștită. Prea liniștită. Prietenii au revenit încet-încet, mama a început să mă viziteze mai des și chiar mi-a adus o plantă cadou.

Dar ceva din mine s-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că dragostea vine cu prețul libertății și că uneori pierderea doare mai tare decât singurătatea.

Mă întreb uneori: dacă aș fi știut cât de mult mă va costa această iubire neașteptată… aș fi făcut altfel? Sau tocmai asta înseamnă să trăiești cu adevărat?