Tăcerea amenințării: Când vecinul devine dușman

— Irina, vino repede! strigă mama din curte, cu o voce pe care nu o recunoșteam. Am lăsat cana de cafea pe masă și am fugit afară, cu inima bătându-mi nebunește. Luna, cățelușa noastră, zăcea lângă gard, tremurând. Lângă ea, o bucată de salam, ciudat colorată. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Cine ar putea face așa ceva? am șoptit, privind în jur. Gardul despărțitor dintre noi și familia Popescu era acoperit cu iederă, dar dincolo de el am zărit o umbră care s-a retras grăbită.

Mama a ridicat o hârtie mototolită de lângă salam. Pe ea, cu litere mari, scria: „Ține-ți câinele în curte sau data viitoare nu scapă!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Luna era sufletul casei noastre. Nu lătram niciodată la ore nepotrivite, nu deranja pe nimeni. Cine putea fi atât de crud?

În acea zi, lumea mea s-a schimbat. Nu mai vedeam vecinii cu aceiași ochi. Fiecare salut devenise suspect, fiecare privire – o potențială amenințare. Tata a încercat să mă liniștească:

— Irina, poate e doar o glumă proastă…

Dar eu știam că nu e așa. În seara aceea, am stat cu Luna în brațe și am plâns. M-am gândit la toți vecinii: familia Popescu, mereu morocănoși; doamna Rusu, care se plângea mereu de zgomot; domnul Dobre, care ne privea mereu pe sub sprâncene.

A doua zi am decis să merg la poliție. Ofițerul m-a privit cu o oboseală resemnată:

— Doamnă, fără dovezi clare, nu putem face mare lucru. Puneți camere de supraveghere dacă vă e teamă.

M-am întors acasă mai speriată decât plecasem. Tata a instalat o cameră mică la colțul casei. Mama încerca să mă liniștească:

— Poate totuși exagerezi, Irina. Poate cineva doar s-a speriat de câine…

Dar eu nu puteam dormi noaptea. M-am trezit la fiecare zgomot. Într-o noapte, am auzit pași pe alee. Am privit pe fereastră: cineva stătea lângă gardul nostru. Am aprins lumina și umbra a dispărut.

Dimineața am găsit un alt bilet: „Ți-am spus să ai grijă!”

Am început să mă izolez. Nu mai vorbeam cu nimeni din cartier. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a sunat:

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Nu mai răspunzi la telefon…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Trebuie să afli cine e! Nu poți trăi așa!

Am început să urmăresc imaginile de pe cameră în fiecare seară. După câteva zile, am văzut ceva: o siluetă micuță, îmbrăcată într-o geacă roșie, arunca ceva peste gard. Am dat zoom – era băiatul familiei Popescu, Vlad.

Am simțit cum furia mă cuprinde. Cum putea un copil să facă așa ceva? M-am dus la ei acasă.

— Bună ziua, doamnă Popescu. Putem vorbi?

Femeia m-a privit rece.

— Despre ce?

— Despre Vlad și despre ce s-a întâmplat cu Luna.

A izbucnit:

— Câinele dumneavoastră latră toată ziua! Vlad nu mai poate dormi! Dacă nu faceți ceva, facem noi!

— Dar nu ați venit niciodată să vorbiți cu noi! De ce să recurgeți la așa ceva?

— Pentru că nu ne ascultă nimeni! Nimeni nu ne respectă!

Am plecat plângând. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Acasă, tata m-a luat în brațe:

— Uneori oamenii aleg calea greșită când nu știu să ceară ajutor.

În zilele următoare, tensiunea a crescut în cartier. Unii vecini au început să ne evite; alții ne priveau cu milă sau curiozitate. Mama a încercat să vorbească cu doamna Popescu, dar discuția s-a terminat cu țipete.

Simona m-a convins să merg la o ședință de cartier și să povestesc ce s-a întâmplat. Cu voce tremurândă, am spus:

— Nu vreau răzbunare. Vreau doar să fim oameni unii cu alții. Să vorbim când avem probleme, nu să ne rănim animalele sau copiii.

A fost liniște. Apoi domnul Dobre a spus:

— Și eu am avut probleme cu zgomotul… Dar niciodată nu m-am gândit să fac rău cuiva.

Discuția s-a aprins: fiecare avea ceva de spus despre vecini, despre lipsa comunicării, despre frică și neîncredere.

În acea seară am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Câțiva vecini au venit la noi acasă și au propus să facem reguli clare pentru liniștea cartierului și să ne ajutăm unii pe alții.

Luna s-a însănătoșit încet-încet. Eu am început să ies din nou din casă fără teamă. Dar rana trădării rămâne.

Mă întreb uneori: cât de ușor putem deveni dușmani cu cei pe care îi vedem zilnic? Și cât curaj ne trebuie ca să rupem tăcerea amenințării și să alegem dialogul în locul răzbunării?