O întâlnire ispititoare: Prețul adevărului

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui mă ardea ca un fier încins.

— Vlad, nu a fost… nu a fost așa cum crezi. Am vrut doar să scriu un articol, să văd dacă oamenii chiar mai cred în fidelitate. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung aici.

Îmi amintesc perfect momentul în care am primit mesajul de la Cristina, colega mea de la redacție: „Ilinca, hai să facem un experiment social. Testează fidelitatea unui bărbat însurat. Scriem despre asta, facem trafic!” Am râs atunci, crezând că va fi doar o joacă. Eram obișnuită cu provocările online, cu articolele care stârneau controverse și aduceau mii de comentarii. Dar niciodată nu mă gândisem că voi ajunge să rănesc oameni reali.

L-am ales pe Radu la întâmplare, dintr-un grup de Facebook pentru părinți. Avea poza de profil cu soția și doi copii mici. I-am trimis un mesaj inocent: „Bună! Am văzut că ai recomandat o grădiniță. Poți să-mi spui mai multe?” Conversația a început banal, dar în câteva zile a devenit tot mai personală. Radu era amabil, atent, iar după o săptămână mi-a scris: „Dacă vrei, putem ieși la o cafea să vorbim mai pe larg.”

Am simțit atunci un fior rece pe șira spinării. Era atât de ușor? Să fie chiar atât de simplu să destrami o familie? Am continuat totuși, împinsă de curiozitate și de presiunea Cristinei: „Trebuie să vezi până unde merge!”

Ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul Bucureștiului. Radu era emoționat, se uita mereu peste umăr. Am vorbit despre copii, despre joburi, despre viața grea din România. La un moment dat, mi-a atins mâna peste masă și mi-a spus în șoaptă: „Nu știu ce se întâmplă cu mine. Parcă nu mai sunt eu.”

Am plecat acasă cu un gust amar. În acea seară, am scris articolul: „Cât de ușor este să destrami o familie? Experiment social în România.” L-am publicat sub pseudonim, dar povestea a explodat pe internet. Oamenii au început să comenteze, să-l caute pe Radu, să-i trimită mesaje soției lui. În câteva zile, viața lor era făcută praf.

Cristina era încântată: „Ai făcut senzație! Ești virală!” Dar eu nu mai puteam dormi nopțile. Mă gândeam la copiii lui Radu, la soția lui care plângea pe Facebook, la mesajele de ură pe care le primeau.

Într-o seară, am primit un mesaj privat de la Radu: „De ce ai făcut asta? Copiii mei nu mai vorbesc cu mine. Soția mea vrea divorțul. Ai vrut doar trafic sau chiar ai vrut să distrugi o familie?”

Am plâns ore întregi. M-am dus la Vlad și i-am spus totul. El s-a uitat la mine ca la un străin:

— Tu nu vezi ce-ai făcut? Pentru niște like-uri și comentarii ai distrus vieți! Cum poți să trăiești cu tine?

Nu am avut răspuns. Am încercat să repar ceva, să scriu un articol în care îmi ceream scuze public, dar era prea târziu. Radu și familia lui au plecat din oraș. Cristina s-a distanțat de mine; redacția nu mai avea nevoie de scandaluri noi.

Am rămas singură, cu vina mea și cu întrebarea care mă macină și azi: cât valorează adevărul dacă prețul lui e suferința altora? Merită să sacrifici liniștea unei familii pentru câteva momente de glorie online?

Poate că unele experimente sociale ar trebui să rămână doar idei pe hârtie. Sau poate că am avut nevoie să trec prin asta ca să înțeleg cât de fragile sunt viețile oamenilor din spatele ecranelor.

Oare voi ați fi făcut altfel? Unde tragem linia între curiozitate și responsabilitate?