Între două lumi: Răzbunarea unei nurori în fața unei soacre neînduplecate

— Nu așa se face sarmaua, Irina! Ai pus prea mult orez, iar varza nu e destul de acră.

Vocea doamnei Stănescu răsuna tăios în bucătăria mică, cu miros de ceapă călită și frunze de varză împrăștiate pe masă. Mâinile îmi tremurau, încercând să strâng dezordinea, dar fiecare gest era urmărit cu ochi critici. Vlad, soțul meu, stătea la televizor în sufragerie, prefăcându-se că nu aude nimic. Era a treia oară săptămâna asta când mama lui găsea ceva de reproșat la orice făceam.

— Poate vrei să le faci tu, mamă, am murmurat, încercând să-mi ascund frustrarea.

— Nu, dragă, doar încerc să te învăț. Dar dacă nu vrei să asculți…

A lăsat fraza în aer, cu un zâmbet subțire care spunea totul: nu eram destul de bună pentru fiul ei. M-am simțit mică, invizibilă, ca o musafiră în propria casă. De când mă măritasem cu Vlad, viața mea devenise un șir nesfârșit de examene pe care nu le treceam niciodată.

Când am ajuns acasă la părinții mei, mama m-a privit lung:

— Ce ai pățit, Irina? Pari obosită.

— Nimic… doar mult de lucru la serviciu.

Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i explic că mă simțeam ca o intrusă în familia în care ar fi trebuit să-mi găsesc liniștea? Că fiecare zi era o luptă pentru un strop de recunoaștere?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Îmi doream să fug, să mă întorc la viața mea simplă de dinainte. Dar îl iubeam pe Vlad și speram că va vedea și el ce se întâmplă.

— Irina, nu mai fi așa sensibilă! Mama vrea doar să te ajute, mi-a spus el într-o zi, când am încercat să-i povestesc.

— Nu simți cum mă tratează? Mereu găsește ceva greșit la mine!

— Exagerezi… Ești prea emotivă.

Atunci am simțit că mă sufoc. Nu doar soacra mă ignora, ci și Vlad refuza să mă asculte. Începusem să cred că poate chiar eu eram problema.

Apoi a venit ziua aniversării noastre de căsătorie. Am pregătit totul cu grijă: masa aranjată frumos, prăjitura preferată a lui Vlad, muzică discretă. Doamna Stănescu a venit neinvitată și a început să mute farfuriile, să schimbe fața de masă și să critice fiecare detaliu.

— Așa se face la noi în familie! Aici nu suntem la mama ta acasă!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din bucătărie și am trântit ușa după mine. Vlad a venit după câteva minute:

— Ce ai pățit?

— Nu mai pot! Ori eu, ori ea!

A rămas mut. Pentru prima dată, m-a privit cu adevărat. Dar nu a spus nimic. În acea noapte am dormit pe canapea.

A doua zi dimineață, doamna Stănescu m-a așteptat cu cafeaua făcută:

— Irina, eu vreau ce e mai bine pentru Vlad. Tu nu vezi cât suferă el când ne certăm?

— Dar eu? Eu nu contez?

— Tu ești noră aici. Trebuie să te adaptezi la familia noastră.

Atunci am decis că nu mai pot continua așa. Am început să mă distanțez: nu mai răspundeam la provocări, nu mai încercam să-i fac pe plac. Am început să ies mai des cu prietenele mele, să merg la cursuri de pictură — ceva ce mereu îmi dorisem.

Vlad a observat schimbarea:

— Ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești aceeași.

— Poate că abia acum sunt eu însămi.

Într-o seară, când doamna Stănescu a venit iar neanunțată și a început să critice ordinea din casă, i-am spus calm:

— Dacă nu vă place cum e aici, puteți pleca oricând. Eu nu mai accept să fiu umilită în propria casă.

S-a uitat la mine șocată. Vlad m-a privit lung și pentru prima dată a spus:

— Mamă, Irina are dreptate. E casa noastră acum.

A fost ca o eliberare. Doamna Stănescu a plecat fără un cuvânt. În acea seară am plâns din nou — dar de data asta de ușurare.

Relația cu Vlad s-a schimbat încet-încet. A început să mă asculte mai mult, să mă sprijine. Doamna Stănescu venea mai rar și încerca să fie mai politicoasă. Nu am devenit niciodată apropiate — dar am învățat să ne respectăm limitele.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își pierd vocea între două lumi care le cer mereu să aleagă? Oare cât de mult trebuie să suferim până când ne găsim curajul să spunem „ajunge”?