Când Frigiderul Devine Graniță: Cronica Unei Ruperi Românești

— Nu mai lua iaurturile mele, Irina! Ți-am spus de atâtea ori că sunt pentru serviciu!

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă de lumina rece a neonului. Mă uit la el, cu lingurița încă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu e despre iaurt. Știu asta. Dar cearta noastră începe mereu de la lucruri mici: cine a uitat să cumpere pâine, cine a lăsat lumina aprinsă la baie, cine a plătit ultima dată întreținerea. Și totuși, fiecare discuție pare să sape o groapă tot mai adâncă între noi.

— Vlad, e doar un iaurt. Dacă vrei, merg acum la Mega și-ți iau altul.

— Nu e vorba doar de iaurt, Irina! Nu vezi că nu mai avem bani nici de-un amărât de salam? Tu tot iei din ce pun eu deoparte…

Mă opresc. Îmi vine să plâng, dar nu vreau să-i dau satisfacția asta. Înainte râdeam împreună când ne certam pe prostii. Acum, fiecare cuvânt e ca o lovitură. Mă uit la frigiderul nostru vechi, cu abțibilduri de la promoții și un magnet cu Sibiu. E plin pe jumătate, dar pare mai gol ca niciodată.

În acea seară, Vlad a tras o linie imaginară pe fiecare raft. „Asta e partea mea. Asta e partea ta.” Am râs amar, dar am acceptat. De atunci, fiecare cumpărătură era pusă pe partea „corectă”. Iaurtul meu cu fructe pe stânga, brânza lui pe dreapta. Laptele la mijloc, ca să nu ne certăm cine l-a cumpărat.

La început era ciudat. Apoi a devenit normalitatea noastră. Ne salutam dimineața cu un „Bună” sec și ne evitam privirile când ne intersectam la chiuvetă. Seara, fiecare mânca singur, cu ochii în telefon sau la televizor. Uneori îl auzeam oftând în dormitor. Alteori mă trezeam plângând în baie, fără să știu exact de ce.

Problemele au început când Vlad și-a pierdut jobul la firmă. Criza economică ne-a lovit din plin. Eu lucram la o librărie mică din centru, salariu minim pe economie și program prelungit. El încerca să-și găsească ceva pe net, dar nimeni nu angaja ingineri fără experiență recentă. Facturile se adunau pe masă: gazul, lumina, chiria. Într-o zi am găsit un plic roz de la administrație — restanță la întreținere.

— Ce facem? am întrebat încet.

— Ce vrei să facem? Să vindem frigiderul? mi-a răspuns el ironic.

Am tăcut. Nu mai aveam energie să lupt.

Mama mă suna des:
— Irina, ce faceți voi acolo? Parcă nu te mai aud veselă…
— Suntem bine, mamă. Doar obosiți.

Nu puteam să-i spun adevărul: că nu mai eram „noi”, ci doi străini care împărțeau o garsonieră și un frigider. Prietenele mele mă invitau la cafea, dar refuzam mereu. Mi-era rușine să recunosc că nu mai am bani nici pentru un cappuccino.

Într-o seară de iarnă, Vlad a venit acasă cu ochii roșii de frig și de oboseală.
— Am găsit ceva de muncă… la un depozit, pe noapte.
— E bine… măcar atât.

Nu l-am felicitat. Nu l-am îmbrățișat. Între noi era un zid de tăcere și resentimente.

În zilele următoare, frigiderul a devenit frontiera noastră tăcută. Dacă unul dintre noi muta din greșeală un borcan pe partea celuilalt, izbucnea cearta. Odată am aruncat cu o cutie de lapte pe jos și am izbucnit în plâns:
— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nici eu…

A doua zi am început să caut chirii singură. Am găsit o cameră mică într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Când i-am spus lui Vlad că plec, n-a zis nimic. Doar a dat din cap și s-a întors spre laptop.

În ziua mutării mi-am luat hainele și câteva cărți. Am deschis frigiderul pentru ultima dată și am luat iaurtul meu cu fructe. L-am pus în geantă și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Acum stau pe marginea patului nou și mă gândesc: cum am ajuns aici? Cum am lăsat grijile și tăcerile să ne despartă? Oare câte cupluri din blocul meu trăiesc aceeași poveste, împărțind frigiderul ca pe o graniță invizibilă?

Poate că nu e vorba niciodată doar despre iaurt sau despre bani… Poate că adevărata întrebare e: când am încetat să mai fim „noi” și am devenit doar „eu” și „el”? Ce credeți voi — există cale de întoarcere după ce granița s-a trasat?