Ziua în care am spus „nu” – Povestea unei eliberări de sub jugul așteptărilor familiale

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea mea tremura, dar era pentru prima dată când nu o lăsam să se piardă printre șoaptele din bucătăria mică, luminată de becul galben. Era 7 aprilie, ziua în care Vince, băiatul nostru, împlinea șapte ani. Ar fi trebuit să fie o zi de bucurie, dar în aer plutea o tensiune tăioasă, ca un fir de sârmă ce-mi strângea pieptul.

Soacra mea, doamna Paraschiva, stătea la masă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o elevă obraznică. Soțul meu, Radu, încerca să facă pe mediatorul, dar ochii lui trădau oboseala și frustrarea. Ilinca, cumnata mea, își mușca buza de jos, evitând să mă privească. Copiii alergau prin sufragerie, neștiutori de furtuna ce se pregătea să izbucnească.

— Ce nu poți, draga mea? Să respecți tradiția? Să faci ce face orice noră cuminte? — vocea Paraschivei era ascuțită ca lama unui cuțit de bucătărie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De șapte ani, la fiecare aniversare a lui Vince, familia lui Radu insista să organizăm petrecerea la ei acasă, cu meniul stabilit de Paraschiva: sarmale, friptură de porc și tortul ei cu cremă de unt. Eu visam la o petrecere mică, doar noi patru și câțiva prieteni apropiați ai lui Vince, cu pizza și baloane colorate. Dar niciodată nu avusesem curajul să spun ce simt.

— Nu vreau să mai facem petrecerea aici. Vince vrea să-și invite colegii la noi acasă. Vreau să fie o zi despre el, nu despre obiceiuri — am spus cu voce joasă, dar hotărâtă.

Radu a oftat adânc.

— Mamă, poate ar trebui să… — a început el, dar Paraschiva l-a întrerupt brusc.

— Nu! Aici s-au ținut toate aniversările copiilor din familia noastră! Așa se face! Ce-o să zică lumea dacă nu mai respectăm tradiția?

M-am uitat la Vince. Era la fereastră, lipind abțibilduri pe geam și râzând cu verișorii lui. M-am gândit la copilăria mea dintr-un sat din Bistrița-Năsăud, la mama care nu avea niciodată curaj să spună ce vrea. Mi-am jurat că eu nu voi fi la fel.

— Nu mă interesează ce zice lumea! Vreau ca Vince să fie fericit! — am izbucnit. — Și eu vreau să fiu fericită! M-am săturat să trăiesc după regulile altora!

A urmat o tăcere grea. Paraschiva s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Radu m-a privit lung.

— De ce acum? De ce tocmai azi? — a întrebat el încet.

— Pentru că azi e ziua în care fiul nostru merită să fie ascultat. Și eu la fel — am răspuns.

Seara a trecut ca prin ceață. Petrecerea s-a ținut tot la Paraschiva acasă, dar atmosfera era apăsătoare. Am stat mai mult lângă Vince și i-am promis că anul viitor va fi altfel.

În zilele următoare, Paraschiva nu mi-a mai vorbit. Radu era prins între două fronturi: loialitatea față de mama lui și dorința de a-mi fi alături. Într-o seară, după ce Vince a adormit, am stat cu Radu pe balcon.

— Tu chiar nu vezi cât mă doare? — l-am întrebat printre lacrimi. — De fiecare dată când încerc să fac ceva pentru noi, pentru familia noastră mică, trebuie să cer voie sau să mă justific. Nu mai pot!

Radu a tăcut mult timp.

— Știu că nu e ușor… Dar mama așa a crescut. Pentru ea tradiția e totul.

— Dar pentru mine ce e totul? Pentru mine contează libertatea și fericirea copilului nostru! Nu vreau ca Vince să crească simțindu-se vinovat că are alte dorințe decât cele ale bunicii!

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „Merg la mama. Trebuie să vorbesc cu ea.” Am simțit un gol în stomac. M-am temut că-l voi pierde pe Radu dacă insist prea mult.

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. Într-o seară, Ilinca m-a sunat.

— Știi… te admir că ai avut curajul ăsta. Nici eu n-am reușit niciodată să-i spun mamei ce simt. Poate ar trebui să încercăm împreună…

Am plâns amândouă la telefon. Pentru prima dată simțeam că nu sunt singură.

După o săptămână, Radu s-a întors acasă. Avea ochii roșii de oboseală.

— Am vorbit cu mama. Nu va fi ușor… Dar cred că trebuie să ne facem propriile reguli. Pentru noi și pentru Vince.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe umeri. Nu știu dacă Paraschiva mă va ierta vreodată sau dacă familia noastră va mai fi la fel ca înainte. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine și pentru copilul meu.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc încă sub jugul tradițiilor și al așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când sufletul nostru strigă „ajutor”? Poate că povestea mea va da curaj și altora să-și găsească vocea.