Vacanța care m-a transformat în oaia neagră a familiei mele

— Nu pot să cred, Vlad! După tot ce am făcut pentru tine, acum ne întorci spatele? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de ceai, iar sora mea, Irina, își rotea ochii spre tavan, ca și cum ar fi vrut să dispară.

Eram obosit. Obosit până în măduva oaselor. După opt ani de muncă la birou, cu ore suplimentare neplătite și concedii anulate, simțeam că nu mai pot. În fiecare an, familia insista să mergem împreună la mare, la Eforie Nord, unde totul era la fel: aceleași discuții despre politică, aceleași glume răsuflate și aceleași certuri despre cine spală vasele. Anul acesta, însă, am spus „nu”.

— Vreau să merg singur la munte. Să mă odihnesc. Să citesc. Să nu aud pe nimeni o săptămână, am spus cu voce joasă.

Mama a izbucnit în plâns. — Cum poți să faci asta? Să ne lași singuri? Ce-o să zică rudele? Că nu-ți pasă de noi?

Tata a oftat adânc. — Vlad, familia e tot ce ai. Nu uita asta.

Irina a zâmbit ironic: — Lasă-l, mamă, poate găsește vreo fată la cabană și scapă de noi definitiv.

Am plecat din bucătărie cu un nod în gât. Nu era prima dată când simțeam că nu mă potrivesc în familia mea, dar niciodată nu fusese atât de dureros. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilărie, la cum eram mereu băiatul „bun”, cel care nu ieșea din cuvântul părinților. La liceu nu mi-am permis niciodată să lipsesc de la vreo întâlnire de familie sau să refuz vreo rugăminte. Acum aveam treizeci și unu de ani și simțeam că nu mai pot respira.

Când am ajuns la cabana din Bușteni, era liniște. Aerul rece mi-a tăiat respirația și pentru prima dată după mult timp am simțit că trăiesc. Am stat ore întregi pe terasă, privind munții și ascultând liniștea. Am citit o carte întreagă într-o zi și am dormit fără vise urâte.

Dar liniștea n-a durat mult. În a treia zi am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești fericit acolo singur. Noi suntem la masă fără tine.” Apoi o poză cu tata și Irina privind spre camera goală unde obișnuiam să stau eu.

Am încercat să nu răspund, dar vinovăția mă rodea. În seara aceea am ieșit la plimbare prin pădure și m-am întrebat dacă am făcut bine. Oare chiar eram egoist? Sau doar încercam să-mi găsesc locul?

În ultima zi de vacanță am primit un telefon de la Irina.

— Vlad, mama nu mai vorbește cu nimeni. Zice că ai distrus familia. Tata e supărat rău. Chiar nu poți să te întorci?

— Irina, am nevoie de asta. Nu mai pot trăi doar pentru voi. Și eu sunt om.

— Da’ noi ce suntem? N-ai idee cât suferim aici!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la mâinile mele — erau reci și goale. Am plâns pentru prima dată după mulți ani.

Când m-am întors acasă, atmosfera era glacială. Mama nu mi-a vorbit două zile. Tata m-a privit ca pe un străin. La cină, nimeni nu a scos un cuvânt.

În zilele următoare, rudele au început să mă evite sau să-mi arunce priviri acuzatoare pe stradă. Vecina de la trei mi-a spus într-o zi:

— Vlad, nu-i frumos ce-ai făcut. Mama ta plânge mereu.

Am început să mă întreb dacă merită să fii tu însuți într-o lume care te vrea altfel. Am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, te rog să mă înțelegi…

— Nu vreau să aud! Ai ales muntele în locul nostru! Să-ți fie de bine!

Tata s-a retras în camera lui și nu a mai ieșit decât pentru serviciu.

Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Oaie neagră.”

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar rana rămâne deschisă. Merg la psiholog și încerc să învăț că e normal să ai nevoie de spațiu și timp pentru tine.

Uneori mă întreb: oare chiar trebuie să alegem între noi și familie? De ce e atât de greu să fim acceptați așa cum suntem? Poate că fiecare familie are nevoie de o oaie neagră ca să se trezească din rutina durerii tăcute.