Umbra dintre noi: Povestea unei neînțelegeri de familie

— Nu mai suport! Nu mai vreau să stau aici! — vocea Marei răsuna spart, ca o sticlă aruncată de perete. Am tresărit în pragul camerei, cu mâna pe clanță, fără să știu dacă să intru sau să plec. O vedeam pe Mara, nepoata mea de 14 ani, ghemuită pe pat, cu ochii umflați de plâns. Pe birou, caietele erau aruncate la întâmplare, iar pe podea zăceau hainele pe care Laura, fiica mea, i le dăduse Anei, sora mai mică.

— Mara, te rog… — am încercat să mă apropii, dar ea s-a întors cu spatele.

— Nu mă interesează! Nu vreau să vorbesc cu nimeni! — a răspuns printre sughițuri.

Am închis ușa încet și am coborât la bucătărie, unde Laura tăia legume pentru cină. Avea acea privire rece, calculată, pe care o cunoscusem încă din adolescență. Laura fusese mereu ambițioasă, mereu dornică să demonstreze că poate mai mult decât ceilalți. S-a măritat cu Vlad, un bărbat serios, sportiv, dintr-o familie bună. Au avut două fete: Mara și Ana. Dar de când Ana s-a născut, parcă Mara nu mai exista pentru Laura.

— Ce s-a întâmplat de data asta? — m-a întrebat Laura fără să ridice privirea din tocător.

— Mara plânge iar. Ai vorbit cu ea?

— Nu am timp de crizele ei de adolescentă. Să se maturizeze odată! Ana nu face niciodată așa.

Am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori nu auzisem aceeași replică? De câte ori nu o văzusem pe Mara retrăgându-se în sine, în timp ce Ana era lăudată pentru orice gest mărunt?

În acea seară, la masă, tăcerea era apăsătoare. Vlad încerca să destindă atmosfera:

— Cum a fost la școală, fetelor?

Ana a început să povestească entuziasmată despre ora de desen. Laura îi zâmbea larg și îi punea întrebări. Mara stătea cu ochii în farfurie.

— Mara? Tu ce ai făcut azi? — am încercat eu timid.

— Nimic… — a răspuns ea abia șoptit.

Laura a oftat zgomotos:

— Dacă nu vrei să vorbești, nu te obligă nimeni!

Mara s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Vlad a dat din umeri neputincios. Eu am rămas cu un nod în gât.

Seara târziu, am găsit-o pe Mara în balcon, privind luminile orașului.

— Bunico… tu crezi că mama mă iubește? — m-a întrebat cu voce stinsă.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori părinții greșesc? Că uneori dragostea lor e umbrită de propriile frustrări sau neîmpliniri?

— Sigur că te iubește… doar că uneori nu știe cum să arate asta.

— Nu cred. Pe Ana o iubește. Pe mine mă suportă.

Nu am știut ce să-i spun. În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă dacă nu cumva ar trebui să o iau pe Mara la mine pentru o vreme. Poate că distanța ar ajuta. Poate că Laura ar realiza ce pierde.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Laura agitându-se prin casă.

— Mama, trebuie să mergi la farmacie pentru Ana. Are febră! — mi-a spus nervoasă.

— Dar Mara? Ai văzut-o azi?

— Nu am timp acum de ea! Ana e bolnavă!

M-am dus la Mara și am găsit-o făcându-și bagajul.

— Plec la tine, bunico. Nu mai pot aici.

Am simțit un val de panică și vinovăție. Ce făcusem greșit ca mamă? Unde greșise Laura ca mamă? Cum ajunseserăm aici?

În drum spre mine acasă, Mara a izbucnit:

— De ce m-a făcut dacă nu mă vrea? De ce trebuie să fiu mereu eu cea care pierde?

Am strâns-o în brațe și am lăsat-o să plângă. În zilele următoare am încercat să-i ofer liniște și siguranță. Încet-încet, Mara a început să zâmbească din nou. Dar rana rămânea acolo.

Laura a venit după câteva zile:

— Ce faci? Îmi iei copilul? Vrei să mă faci să par o mamă rea?

— Laura, tu nu vezi cât suferă Mara? De ce nu poți fi la fel cu amândouă?

Laura a izbucnit în plâns:

— Nu știu! Nu pot! Ana e atât de ușor de iubit… Mara mă respinge mereu…

Atunci am înțeles: fiecare dintre noi purta propriile răni nespuse. Poate că Laura vedea în Mara o parte din ea însăși pe care nu o putea accepta. Poate că presiunea de a fi „perfectă” o făcuse incapabilă să ofere dragoste necondiționată.

Au urmat luni de terapie de familie, discuții lungi și dureroase. Vlad s-a implicat mai mult. Ana a început să-și dea seama că și sora ei are nevoie de atenție. Încet-încet, echilibrul s-a restabilit. Dar cicatricile au rămas.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât de greu e pentru un părinte să-și recunoască greșelile? Și cât de mult poate suferi un copil atunci când nu se simte iubit?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea nu trebuie împărțită — ci multiplicată.