Umbra dintre noi: Povestea unei mame și a fiului ei

— Vlad, sunt eu… mama. Pot să intru?

Vocea mea tremură, abia reușesc să-mi țin valiza în mână. Miroase a ploaie și a asfalt ud pe palierul blocului vechi din București. Am venit șase ore cu trenul de la Bacău, cu speranța că poate, măcar azi, de ziua lui, o să mă lase să-i fiu aproape. Dar acum, în fața ușii lui, simt că nu mai am niciun drept să bat.

Aud pași dincolo de ușă. O clipă, inima mi se oprește. Se deschide încet, ca și cum ar vrea să nu facă zgomot. Vlad stă în prag, cu ochii obosiți și barba neîngrijită. Nu mă privește direct.

— Ce faci aici, mamă? Nu mi-ai spus că vii.

Încerc să zâmbesc, dar buzele mi se strâng într-o grimasă.

— Am vrut să-ți fac o surpriză… E ziua ta. Am adus cozonac și sarmale, cum îți plăceau când erai mic.

El oftează și se uită peste umărul meu, ca și cum ar vrea să vadă dacă mai e cineva pe hol.

— Nu trebuia să te deranjezi. Am treabă azi. Și… nu stau singur.

Simt cum mi se taie picioarele. Îmi vine să las valiza jos și să plec fără să mai spun nimic. Dar nu pot. Am venit prea departe ca să renunț acum.

— Vlad, te rog… doar o oră. Să stăm de vorbă. Să-ți dau cadoul.

Ezită o clipă, apoi deschide ușa mai larg. Intrarea e rece, plină de cutii și haine aruncate pe jos. Pe canapea stă o fată tânără, cu părul vopsit mov, care mă privește cu suspiciune.

— Bună ziua, spun încet. Sunt mama lui Vlad.

Fata dă din cap fără să zică nimic. Vlad îmi face semn spre bucătărie.

— Hai aici, dacă tot ai venit.

Mă așez pe un scaun, strângând valiza la piept ca pe un scut. Vlad se uită la mine cu răceală.

— De ce ai venit cu trenul? Puteai să mă suni dacă voiai ceva.

— Voiam doar să te văd… Să știu că ești bine. De când ai plecat la facultate, parcă nu mai știu nimic despre tine.

El ridică din umeri.

— Sunt adult acum, mamă. Am viața mea.

Îmi mușc buza ca să nu plâng. Mă gândesc la nopțile când îl legănam bolnav, la zilele când munceam două schimburi la fabrică doar ca să-i pot cumpăra manuale și haine noi. La cât am sacrificat pentru el după ce tatăl lui ne-a părăsit.

— Știu că ai viața ta… Dar eu am rămas singură acolo, în apartamentul ăla mic. Nu-mi răspunzi la telefon decât rar. Nici de Crăciun n-ai venit anul trecut…

Vlad oftează nervos.

— Mamă, nu înțelegi că am alte priorități? Am serviciu, am prieteni… Nu pot să vin mereu acasă doar pentru că te simți tu singură.

Mă uit la el și parcă nu-l mai recunosc. Unde e băiatul care mă îmbrățișa când veneam obosită de la muncă? Unde s-a dus copilul care îmi spunea „te iubesc” fără rușine?

Fata din sufragerie râde la ceva pe telefon și Vlad se uită la ea cu un zâmbet cald pe care nu mi l-a mai arătat mie de ani buni.

— Vlad… Ți-aduci aminte când mergeam la bunici la țară? Cum alergai prin grâu și veneai murdar până la genunchi? Cum plângeai când te certam că ai spart geamul?

El dă din cap iritat.

— Mamă, las-o baltă cu amintirile astea. Nu mai sunt copil.

Simt că mă sufoc. Scot din valiză pachetul cu cozonac și îl pun pe masă.

— Mănâncă măcar o felie… E făcut de mine azi-noapte.

Vlad se uită la mine cu milă. Ia o bucată mică și o gustă absent.

— E bun…

Tace o clipă, apoi spune încet:

— Mamă… poate ar trebui să mergi acasă diseară. Chiar am multe pe cap zilele astea.

Mâinile îmi tremură. Îmi vine să țip: „De ce m-ai uitat? De ce nu mai sunt importantă pentru tine?” Dar nu spun nimic. Îmi adun puterile și mă ridic încet.

— Bine, Vlad… Dacă asta vrei tu…

El mă conduce la ușă fără să mă privească în ochi. Fata nici nu se sinchisește să-și ia rămas bun.

Cobor scările blocului cu valiza grea în mână și cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre gară plouă mărunt și frigul îmi intră în oase. Merg printre oameni grăbiți care nu-mi văd lacrimile.

În tren, privesc pe geam cum se scurg luminile orașului și mă întreb: unde am greșit? Când s-a rupt firul dintre mine și fiul meu? Oare va veni vreodată ziua când va simți dorul pe care îl simt eu acum?

Poate că fiecare mamă ajunge străină în viața propriului copil la un moment dat… Dar oare chiar trebuie să fie așa? Sau putem găsi drumul unul spre celălalt înainte să fie prea târziu?